Arhive etichetă | Tudor Arghezi

Hraneste-ti mintea cu gânduri mari… (Benjamin Disraeli)

10342891_375687652579873_6149121557289252097_n

Eul liric este ”țicnit”,  poeții  au probleme și din cauza aceasta scriu astfel de poezii!

Este doar o singură idee enunțată la ora de curs universitar (masterat) cu  tema Lirica lui Tudor Arghezi sub semnul modernității, pe care am predat-o studenților- masteranzi (anul doi) de la facultățile chimie, fizică, limbi străine, psihologie, Universitatea de Stat din Moldova.

Am ales  un scriitor fascinant și o perioadă  savuroasă din literatura română, făcând trimitere și la poetul francez Charles Baudelaire, care am crezut că va impresiona, dat fiind faptul că atât poeziile lui Arghezi cât și cele ale lui Baudelaire sunt melopeice și-ți bucură gândurile cu originalitatea limbajului și a discursului.

Trebuie să recunosc că începutul a fost unul reușit și promițător, am explicat noțiunile de modern-modernitate-modernism, apoi particularitățile acestei mișcări, studenții s-au implicat și au dat răspunsuri corecte, dar (!!!) când am trecut la partea practică, adică la analiza textului poetic, am avut senzația că  după ei sunt și eu ”cu probleme”, din moment ce analizez și înțeleg  starea eului liric (șovăielnic, în cazul nostru) din poezia, dragă mie, De-abia plecaseşi de Tudor Arghezi. Am fost surprinsă de atitudinea față de poezie (și de literatură), ce domină gândirea unui tânăr, care trebuie să dețină niște lecturi serioase, care trebuie să impresioneze prin amalgamul de emoții, de gânduri, de experiențe, dobândite prin lectură.

În doi ani de activitate pedagogică nu am întâlnit astfel de situații, nu am simțit emoțiile fără vreun echivalent în cuvinte, pe care le-am trăit împreună cu prietena-colegă, Irina. Am plecat de oră șocate, distruse la propriu, dezamăgite de tot ce înseamnă literatură pentru tinerii de azi.

Mă doare, mă doare enorm că nu este înțeleasă literatura…Ea, dragii mei, ne hrănește nu numai gândurile, dar și sufletul…

Încercați să simțiți emoțiile, pe care le transmit aceste două poezii, apoi savurați din mirosul de lectură și hrăniți-vă mintea cu gânduri mari (B. Disraeli):

 

De-abia plecaseşi 

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.

Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,

Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.

Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,

Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.

Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.

Nu te oprise gândul fără glas.

De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Testament 

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe o carte,

În seara răzvrătită care vine

De la străbunii mei până la tine,

Prin rapi şi gropi adânci

Suite de bătrânii mei pe brânci

Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă

Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.

Ea e hrişovul vostru cel dintâi.

Al robilor cu săricile, pline

De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară

Sapa-n condei şi brazda-n calimară

Bătrânii au adunat, printre plavani,

Sudoarea muncii sutelor de ani.

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am ivit cuvinte potrivite

Şi leagane urmaşilor stăpâni.

Şi, frământate mii de săptămâni

Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,

Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.

Veninul strâns l-am preschimbat în miere,

Lăsând întreaga dulcea lui putere

Am luat ocara, şi torcând uşure

Am pus-o când să-mbie, când să-njure.

Am luat cenuşa morţilor din vatră

Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,

Hotar înalt, cu două lumi pe poale,

Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,

Pe care ascultând-o a jucat

Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.

Din bube, mucegaiuri şi noroi

Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.

Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte

Si izbăveste-ncet pedesitor

Odrasla vie-a crimei tuturor.

E-ndreptăţirea ramurei obscure

Ieşită la lumină din padure

Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi

Rodul durerii de vecii întregi

Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.

Slovă de foc şi slovă faurită

Împarechiate-n carte se mărită,

Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.

Robul a scris-o, Domnul o citeşte,

Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei

Zace mania bunilor mei.

Anunțuri