Arhive etichetă | poezie

Textul poetic între literatură, lingvistică şi didactică

Doina SOLTAN, prof. de limba şi lit.rom.-limba engleză

Colegiul de Transporturi din Chişinău

Un text poetic poate fi revelator nu numai prin ce transmite, dar şi prin ce încearcă să ascundă. (Gavriil Stiharul)

Textul poetic nu este o simplă enunţare a unor stări, poezia este trăirea în sine, este emoţia arzătoare.

Pentru Käte Hamburger, liricul „e termenul de opoziţie al genului ficţional. Dacă epicul şi dramaticul sunt considerate, prin grila aristotelică, genuri mimetice, poezia lirică reprezintă genul nonficţional datorită faptului că este alcătuită din enunţuri de realitate, dar fără funcţie de reprezentare, enunţuri considerate autentice pentru că lasă să transpară urmele procesului de prezentare care le-a produs.” [7] Diferenţa specifică faţă de uzul comunicativ al limbajului stă în faptul că liricul are un „eu-origine” indeterminat, care nu poate fi identificat nici cu poetul însuşi, nici cu un alt subiect anume [5], ceea ce ascunde, de fapt, cum observă Genette, o poziţie de compromis în problema caracterului reprezentaţional al poeziei căreia i-ar fi proprie „o formă atenuată de fictivitate”.[3, p. 98.]

Textul liric are o spectru larg de abordare începând cu cea literară şi încheind cu cea culturală şi chiar matematică.

Textul liric interpretat din perspectiva literaturii presupune analiza temei, mesajului, simbolurilor, motivelor, figurilor de stil şi nu în ultimul rând a stării eului liric. Această abordare oferă cititorului/elevului înţelegerea textului la  nivelul sensului poetic.

De exemplu: Fragmentele din poezia lui Eminescu Odă (în metru antic): Când deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de dulce…/ Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.
– coborârea ca şi în Luceafărul e răspunsul la chemarea iubirii dureros de dulce, dar intrarea completă în nemurire se trăieşte prin lecţia suferinţei din iubire care aduce gustul morţii ca voluptate. Totodată, perpetuitatea morţii e sugerată prin act şi nu moartea ca sfârşit sau ca început. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca hercul înveninat de haina-i; / Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării .Atins de moarte, el seamănă titanilor, trăieşte moartea arzând de viu, chinuit ca Nesus.

Pasărea Phoenix, motiv al aceluiaşi text poetic, sugerează firul subţire al speranţei de recâştigare a sinelui, purificat prin ardere, renaşterea iluminată de acest rug, de cunoaşterea de sine.

Deschiderea largă, oferită de principiile lingvisticii integrale elaborate de ilustrul savant basarabean E. Coşeriu, „a favorizat apariţia în ultimii ani a mai multor studii ce semnalează necesitatea abordării textului literar dintr-o nouă perspectivă, numită în conformitate cu accepţia integralistă a termenului, tipologică, aceasta implicând cel puţin două aspecte care nu numai că nu pot fi ignorate, dar neasumarea lor poate conduce la impasuri sau chiar la erori de interpretare a textelor literare. Aceste aspecte sunt:

1. Textul (şi implicit conţinutul semantic al acestuia, sensul) trebuie înţeles ca manifestare a activităţii lingvistice creatoare (ca energeia), şi nu ca obiect (ergon);

2. Finalitatea poetică trebuie înţeleasă ca distingându-se tipologic de celelalte finalităţi (pragmatică şi apofantică) într-un moment profund al instituirii sensului, a cărui finalitate intrinsecă este cea a „creaţiei de lumi” [1, p. 167].

Fundamentală ni se pare de aici înţelegerea sensului textual ca procesualitate, acest fapt antrenând în domeniul poeticii aplicate un demers reinstaurator al activităţii creatoare, ceea ce asigură textualităţii poetice o autonomie funcţională ireductibilă.

Cercetătorul clujean Mircea Borcilă oferă patru tipuri funcţionale de poezie: 1a. tip poetic sintactic (poetica lui Tudor Arghezi), 1b. tip poetic asemantic-asintactic (poezia avangardistă) – cu finalitate plasticizantă; 2a. tip poetic semantic (simbolic-mitic) (poetica lui Lucian Blaga), 2b. tip poetic semantico-sintactic (simbolic-matematic) (poetica lui I. Barbu) – cu finalitate revelatoare” [2, p. 185-196].

Ţinând cont de aspectele prezentate propun exemple elocvente de analiză lingvistică:

Interogația retorică propriu-zisă (IRP), în care schimbarea de construcție se produce între pozitiv și negativ: interogativa cu aspect pozitiv transmite informație semantică negativă, iar interogativa cu aspect negativ pune în valoare o afirmație sigură.

Un exemplu semnificativ în acest sens sunt și următoarele versuri: Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? / N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer? (Mihai Eminescu, Scrisoarea III)

„În interogațiile evidențiate, autorul nu are de întrebat, nici de negat, o face doar formal, căci astfel se accentuează adevărul celor comunicate, acesta din urmă fiind sigur și neatacat.

Aceeași dimensiune a expresivității e potențată și în poezia lui Nichita Stănescu Poem:
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului, / nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, / de teamă să nu-mi striveşti sărutul?..

Interogația propriu-zisă ce a cuprins toată poezia lui Nichita Stănescu transmite, de fapt, emoțiile eului liric, dorința acestuia de a se convinge că încă este iubit și nu e dat uitării. Prin intermediul acestei  interogații retorice se exprimă mai puternic, mai pregnant ideile și sentimentele eului liric, beneficiind de o mai mare expresivitate.”[8, p. 81]

Referindu-ne la sugestivitatea antonimelor din textele poetice menţionez fapul că „autorul pune în contrast şi  termeni care nu au statut de antonimie în sistem.

Pe pămînt avem de toate / Și mai bune și mai rele / Bune, rele, / Și-nchisori și libertate / Și-a putea și nu se poate / Și noroi și stele.  (A. Păunescu)

Termenii din ultimul vers, noroi și stele, sînt puși în contrast nu pe baza sensurilor lor denotative, ci pe baza unei valori simbolice, frecvent utilizată în literatură. Efectul contrastului este cu atât mai mare, cu cât crește distanța semantică dintre cei doi termeni antitetici, prin asocieri cât mai îndrăznețe.

D. Matcovschi  exploatează cu multă măiestrie potențialul antonimelor, printre care și antonimele adjectivale alb-negru. Una din poeziile sale așa se și intituleaza: Alb-negru, din care  vom cita doar fragmentele ce constituie antiteza, contrastul.:

Alb e văzduhul / Pe care-l respir  / Alba-i hîrtia  / Negru-i văzduhul / Pe care-l respir,  / Neagră-i hîrtia.

Opoziția dintre alb și negru în această poezie este o opoziție dintre atitudini și sentimente contrare-doar tot coloritului vieții este redus fie la culoarea albă, fie la culoarea neagra. O astfel de situație vădește o maladie grea, de care dorește să se vindece eroul liric din poezie, ca, vindecîndu-se, să poată vedea și aprecia viața și mediul ambiant în culorile lor adevarate, naturale.

Fiind exprimate prin epitete metaforice, antonimele adjectivale sporesc la maxim efectul contrastului, deșteptînd cititorului sentimente și emoții puternice și profunde.

Folosite ca epitete în componența unor metafore simbolice, antonimele adjectivale construiesc antiteze de o plasticitate, sugestivitate şi emotivitate copleşitoare, provocînd imagini vii şi impresionante. ”[9, p50]

Textul poetic în didactică contribuie esenţial la dezvoltarea capacităţii de interpretare, exprimare a opiniei, stimulează spontanietatea şi creativitatea, dezvoltă spiritul de cooperare, înţelegerea şi toleranţa faţă de opinia celorlalţi etc.

Didactica deţine o gamă largă de metode moderne şi tradiţionale ce facilitează înţelegerea textului poetic din diferite perspective.

În susţinerea ideilor prezentate sunt şi  următoarele exemple :

Brainstormingul cu mapa de imagini stimulează fenomenul de asociaţie a ideilor, valorifică şi capacităţile intelectuale ale fiecărui elev, evitând blocajul de orice natură (cognitiv, emoţional). Procedura de aplicare a metodei respective este următoarea:

– După lectura cognitivă a poeziei, se citeşte problema în faţa clasei (ex.: „Ce realitate descoperă / creează G. Bacovia în poezia Lacustră?”);

– Se organizează un brainstorming oral cu toată clasa (elevii propun diverse variante de răspuns);

– Se prezintă o imagine (ex.: Îngerul călător de Gustav Moreau);

– Urmează brainstormingul individual inspirat de imagine. (Fiecare elev notează toate ideile ce-i apar în urma receptării imaginii, având ca reper întrebările: „Ce sugerează imaginea?”, „Ce idei îţi apar privind-o?”);

O altă metodă este Jocul figurilor de stil . Procedura de aplicare a ei este următoarea:

– Se propun termenii-cheie ai poeziei (ex.: poezia Iarna de V.Alecsandri: iarnă, nori, troiene, fulgi, plopi, întindere, sate, soare, sanie);

– Elevii atribuie fiecărui cuvânt însuşiri, acţiuni neobişnuite, obţinând astfel sintagme inedite. Pentru a le facilita munca, profesorul le poate oferi următorul model:

iarna (cum este?) __________, __________, __________ .

întindere (ce fel de?) __________, __________, __________ .

fulgii sunt asemenea __________, __________, __________ .

– Se discută, din perspectiva originalităţii şi a conotaţiilor, îmbinările de cuvinte formate („Care va impresionat mai mult şi de ce?”, „Ce semnificaţii comportă?”); [6, p.69]

O concluzie generală ce se degajă din cele ilustrate este ca textul liric facilitează dezvoltarea multilaterală a elevului, are un spectru larg de abordări diferite, poate deschide uşi valoroase de cunoaştere şi aprofundare în sensuri de nepătruns.

În orice domeniu, cercetarea, înţelegerea are ca obiectiv cunoaşterea profundă. În sfera înţelegerii şi interpretării textului poetic, cunoaşterea înseamnă depăşirea plăcerii empirice provocate de lectura operei şi pătrunderea în straturile ei de profunzime, în vederea identificării sensurilor ascunse ale acestuia.

Cercetătorul francez, J. Jean-Louis, menţionează: ,,Poezia intimidează: Nu îndrăzneşti să ţi-o apropii, pentru că nu ştii cum s-o iei.” A şti cum să iei poezia presupune a găsi căile de acces către centrul inimii ei.

Bibliografie:

 

  1. BOC Oana, Textualitatea literară şi lingvistica integrală, Cluj, 2007, p. 167).
  2. BORCILĂ M., Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, în SCL, XXXVIII, nr. 3, p. 185-196
  3. GENETTE Gérard, Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, traducere şi prefaţă de Ion Pop, Bucureşti, Editura Univers, 1994, p. 98.
  4. GOT Mioriţa, Rodica Lungu, Literatura română-Piteşti:Nomina, 2007
  5. HAMBURGER Käte, Logique des genres littéraires, Paris, Seuil, 1986.
  6. ŞCHIOPU Constantin, Metodica predării literaturii române- Chişinău: 2009
  7. BODIŞTEAN Florica, Propuneri pentru o clasificare modală a liricului //Limba română, nr.9-10, 2009
  8. SOLTAN Doina,  Interogaţia retorică-sursă de expresivitate//Rezultatele comunicărilor ştiinţifice: Sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti, 25-26 aprilie 2013
  9. SOLTAN Doina, Antonimia-sursă a expresivităţii // Rezumatele  comunicărilor de la Conferinţa intreuniversitară Educaţie prin cercetare-garant al performanţei învăţământului superior. 2-4 mai 2012
Anunțuri

Viața în zâmbete

Geniul de a fi,  Ana Blandiana

Când auziți de Ana Blandiana la ce vă duce gândul?

Anul trecut când am prezentat pe scenă Casei de Cultură a USM eseul „Despre zâmbet”, (la ora: Arta vorbirii ) un coleg de grupă ma întrebat: Autorul e chiar Ana Blandiana? Eu o cunosc ca o poetă desăvârșită?

Da, Ana Blandiana e chiar desăvârșită, e extraordinară nu doar în poezie, ci și în proză.

Eram, probabil, clasa a zecea când am primit un premiu de cărți de la concursul „Izvoarele înțelepciunii” în care se găsea și cartea „Geniul de a fi”. În urma lecturii acestei cărți am putut spune doart atât: că Ana Blandiana este un izvor nesecat de gâduri și chiar de povețe, de situații care se întâmplă oricui de „bânduieli”reale.

Ana Blandiana ne face cititori activi, ne implică în poveste, ne sensibilizează prin rândurile ei de suflet.

Însăși poeta ne spunea prin luna lui Făurar 2012 în Sala senatului a USM că „a scris pentru suflet, pentru cei sensibil…”

În cartea „Geniul de a fi” de Ana Blandiana găsiți nenumărate eseuri, povestiri ce te ademenesc ca cântecul sirenelor, numai că înecându-te în gânduri nu te mai poți desprinde de ea și mereu îți perindă în minte frânturi din textele Anei Bandiana.

Sensibilizată de-a ei slove vă prezint mai jos puțin din maiastra-i operă, eseul care mă caracterizează perfect…

Despre zâmbet 
de Ana_Blandiana 

-Nu te-am văzut niciodată fără zâmbet – îmi spuse într-o zi un prieten pe un ton în care admirația avea toate însușirile reproșului.

-Mi se pare firesc, i-am raspuns, nici dezbrăcată nu m-ai văzut niciodată.

-Vrei să spui că zâmbetul este pentru tine o haină – se miră el aproape acuzator.

-Vreau să spun că zâmbetul poate fi de foarte multe feluri și poate îndeplini foarte multe funcții- complexitatea unei personalități putând fi de altfel stabilită și dupa lărgimea diapazonului de zâmbete de care dispune – iar una din aceste funcții, cea mai neînsemnată,desigur, dar și cea mai curentă, este aceea de a oferi celorlalți o înfățișare decentă, indiferent câtă suferință s-ar camufla dincolo de ea.

-Dar asta înseamnă a statuta nesinceritatea, a ridica ipocrizia la rang de virtute! – strigă, revoltat cu adevarat, amicul meu.

-Numai în măsura în care și a fi civilizat înseamnă a fi ipocrit. Bineînțeles că în epoca de piatra totul trebuie să fi fost mai direct, cel ce suferea își răcnea probabil instinctele la gura peșterii, fără a-ți pune probleme de discreție și fără a se gândi la liniștea celorlalți. Primitivul era desigur mai „sincer”.Numai că mie răcnetul nu mi se pare o chestiune de sinceritate, ci una de voință și de cultură.

-Bine, dar în felul acesta zâmbești oricui, dușmanilor ca și prietenilor.

-Bineinteles. Am considerat întotdeauna că a acorda salutul și zâmbetul celor cu care nu ești de acord, celor de care te despart idei și credințe este o dovada – pe care ți-o dau și ție însuți în primul rând – că nu vrei să le bagi la cap, o dată cu argumentele, și un glonț. De altfel, ți-am spus că zâmbetele sunt de foarte multe feluri: a zâmbi unui dușman poate fi o sfidare, poate fi dovada pe care i-o arunci – cu cât mai elegant, cu atât mai usturător – că răul pe care ți l-a făcut nu te-a atins. Mi s-a părut întotdeauna demn să nu acuz o lovitură, decât să ripostez la ea. Am preferat să nu lovesc, decât să mărturisesc că am fost lovită.

-Cu cât te ascult, cu atât trebuie să recunosc, mă convingi și – ca să fiu sincer până la capăt – mă și sperii puțin.

-De ce? Singurul fel de zâmbet pe care l-am disprețuit și nu l-am folosit niciodată a fost zâmbetul ofensiv, provocator.

-Oricum, de acum încolo va trebui sa fiu mult mai atent la descifrarea zâmbetelor tale…

-Nu trebuie să exagerezi: cele mai multe dintre ele îmi sunt adresate mie – cu cât mi-e mai greu, cu atât am nevoie de mai multe argumente pentru a mă convinge că încă rezist.