Arhive etichetă | Mircea Eliade

DOMNIŞOARA CHRISTINA (1936) de Mircea Eliade

Mircea Eliade scrie romanul Ştefania, o continuare a romanului Huliganii, se opreşte însă din scris pentru a încerca o tehnică nouă şi o altă zonă tematică. Interesul lui merge spre o proză de tip  fantastic cu două surse de inspiraţie: una folclorică (Domnişoara Christina , Şarpele) şi alta , continuând linia Isabel şi apele diavolului, Maitreyi, magia indică.29322_53907

„Un roman fantastic nu se poate baza nici pe atmosferă, nici pe tehnică. În primul rând e nevoie de o acţiune fantastică, de intervenţia unor agenţi extra-umani care  să transforme un episod într-un destin şi o stare sufletească într-un delir.”

Mircea Eliade renunţă la fantasticul dat de Edgar Poe şi pune cititorul modern în contact nemijlocit cu o realitate iraţională, dar concretă. Acesta porneşte de la ideea că există o prezenţă fantastică în folclor şi că individul poartă în sine o intuiţie a globalităţii, care se leagă de subconştientul uman.

Domnişoara Christina este un roman cu strigoi şi, totodată, un roman oniric, ambele în tradiţie eminesciană. Este prezent mitul din Luceafărul, dar şi din alte poeme eminesciene şi anume mitul hiperionian, dar şi  reveria onirică din Sărmanul Dionis.

image

Romanul lui Eliade este plin de semne care ne induc spre descoperirea anumitor sugestii.

Fantasticul la Eliade nu se desprinde din atmosfera sau, mai bine zis, din elemente tradiţionale fantasticului, miraculosului (amintim aici prezenţa strigoiului), ci din modul în care individul normal trăieşte şi percepe supranaturalul.

Acţiunea se petrece la un conac din preajma Giurgiului. Aici, petrec o scurtă vacanţă pictorul Egor Paşcheivici (pentru a picta) şi arheologul Nazarie (face săpături  într-o localitate  apropiată unde există vestigii greco-thraco-scitice, iar în timpul de graţie este poet). Profesorul-arheolog este un creator, un om, altfel zis, cu o sensibilitate receptivă la mituri.

Sanda, de care este îndrăgostit Egor, şi Simina, de 9 ani, îndemoniată, făcând parte din seria fetiţelor vicioase înfăţişate în romanele indice, sunt fiicele dnei Moscu. Simina, de fapt, este personajul principal al romanului, şi nu Domnişoara Christina. Este de remarcat că în roman apare o Doică dubioasă care îi spune fetiţei basme şi alte năzbâtii despre Domnişoara Christina. Rolul acestui personaj nu este precis formulat. Fiind martor necredibil al întâmplărilor ciudate, complice al Siminei etc.

Planul oniric se prezintă prin faptul că multe fragmente (scene) din roman se petrec în vis, toţi cei care sunt la conac o visează pe Domnişoara Christina sau, cum spune dna Moscu : visele sunt lumea…cea de-a doua, se petrec multe fapte care tulbură lumea reală.

Egor este vizitat de Domnişoara Christina, ucisă în răscoala din 1907 şi este de menţionat că se realizează un dialog ce se aseamănă izbitor cu poemul Luceafărul al lui Eminescu. Domnişoara Christina îl ameninţă pe Egor că dacă o iubeşte pe Sanda, aceasta nu va trăi mult. El strigă înfricoşat că este moartă şi că ea nu poate iubi, la care ea râde şi-l roagă să n-o judece, spunându-i că este dintr-o altă lumea şi vine doar pentru el. Toate acestea şi multe scene se petrec în vis sau în gândirea de vis a eroului, ca în prozele lui Eminescu.

Strigoiul, locul acestuia sunt simboluri ale altei lumi în poem, dar nu şi în romanul lui Eliade.

Eliade prezintă în roman nişte breşe în structurile realului, simboluri pe care privirea logică nu le desprinde imediat. Rolul acestor semne este de a conferi ambiguitate operei. Evenimentele par a fi adevărate, dar,  în acelaşi timp, şi neadevărate.

Semnele despre care am vorbit mai sunt sunt nişte evenimente, stări, situaţii care creează confuzii, dar şi senzaţia de fantastic: o casă mare cu multe camere nelocuite şi coridoare pustii; un parc mare; dna Moscu are o oboseală ciudată, observată de Egor-personajul raţional; Sanda este schimbată, nu este domnişoara frivolă de la Bucureşti, ci devine rezervată şi parcă s-ar teme de ceva, nu peste mult; apare şi la profesorul Nazarie starea de oboseală asemenea dnei Moscu; puterile dnei Moscu „se duc o dată cu ale soarelui” (element fantastic:  regimul nocturn este pretutindeni favorabil strigoilor, vrăjilor etc.); Simina are preocuparea de a descifra tainele/ ceea ce gândesc celelalte personaje; sentimentul că cineva se apropie de tine şi se pregăteşte să te asculte; zgomotele suspecte de pe coridor; apariţiile şi dispariţiile inexplicabile ale Siminei; etc.

Simina, în timpul mesei, recunoaşte că este vizitată de Domnişoara Christina, la care dna Moscu povesteşte despre moartea acesteia şi despre faptul că a murit în locul ei, ideea din urmă este, deci, cu valoare simbolică – un sacrificiu prin transfer. Apoi, oaspeţii sunt conduşi în camera unde se află tabloul Domnişoarei Christina şi acolo este „un miros de tinereţe oprită în loc”. Comportamentul Siminei este de remarcat, fetiţa în faţa portretului capătă o „paliditate feminină, nefirească pentru obrazul ei de copil…”. Simina ştie foarte multe lucruri ciudate pentru vârsta ei şi apare în locuri predispuse miracolului ca: pivniţa, parcul întunecos. Egor observă reacţiile ei dubioase, de exemplu fetiţa se aruncă în braţele lui, motivând că s-a speriat, deşi îmbrăţişarea nu e deloc inocentă. În aceeaşi noapte, Simina îi povesteşte un basm înspăimântător, spunând că Doica i l-a spus, dar aceasta nu a fost în ziua respectivă la conac, astfel fiind pedepsită în cele din urmă, pentru că spune minciuni. Simina întreţine, de fapt, cultul mătuşii ucise cu mulţi ani în urmă.

Domnişoara Christina, este femeia demonică insaţiabilă, de o sexualitate sălbatică, după spusele ţăranilor, era o domnişoară perversă şi dură. Se spunea că s-ar fi dat cu frenezie ţăranilor de pe moşie şi ar fi fost, în realitate, ucisă de vechilul gelos cu care trăia fără ruşine.

domnisoara-christina-400499l

În vis, Egor simte trupul cald al Domnişoarei Christina şi se gândeşte în acelaşi timp că „nu este vis”. Dimineaţa, mirosul de violete persistă în cameră (parfumul moartei Christina) şi pictorul, observă toţi, are o paliditate elocventă. Paliditate este semnul cel mai vizibil al contactului nocturn cu strigoiul.

Mircea Eliade implică în roman mai multe tipuri de discursuri de la cel al romanului  de groază (revenirea ritualică a strigoiului, retragerea lui, sugerea sângelui, dorinţa de copulaţie cu fiinţele vii) până la retorica erotică de tip romantic (prezenţa Christinei în camera lui Egor, chipul ei melancolic şi discursul elegiac pe care îl are).

Sanda, fiind bolnavă, nu poate lupta pentru a scăpa de vrajă, însă Egor luptă mult cu strigoiul – Domnişoara Christina. Acesta recurge la acţiuni periculoase ca: sparge cu toporul portretul Christinei, străpunge cu o ţepuşă locul din pivniţă în care se ascunde ziua strigoiul şi, în cele din urmă, dă foc conacului pentru a pieri astfel  casa blestemată şi a se risipi vraja malefică… Dar, deşi, a izbutit să scape satul şi conacul de strigoi, a pierdut-o pe Sanda…

În fond, Egor, Nazarie, într-o oarecare măsură dna Moscu, Sanda trăiesc o experienţă insolită, în cele din urmă terifiantă.

Romanul  Domnişoara Christina este admirabil. În concluzie, trebuie de remarcat că nu problema strigoiului este esenţială în roman, ci modul în care se instalează teroarea  şi seducţia în spiritul unor oameni normali şi reacţiile lor în împrejurări insolite.

 

Anunțuri

Romanul adolescentului miop şi Gaudeamus de Mircea Eliade

Celor care n-au îndurat niciodată lupta pentru împlinirea unei absurdităţi li se pare nebunie orice le depăşeşte slăbiciunea şi mediocritatea.

Mircea Eliade, Gaudeamus

images

Romanele de debut ale lui Mircea Eliade impresionează atât prin subiect şi modalitate de abordare a temelor, cât şi prin tehnicile narative utilizate. Deşi, se cunoaşte faptul că Mircea Eliade a scris foarte mult din lipsă de bani, este de admirat faptul că opera sa stă la baza literaturii române.

Mircea Eliade este cea mai puternică, mai tenace şi mai captivantă energie autoconstructivă din cultura română.

загруженное (1)

Romanul adolescentului miop pe lângă subiectul captivant pe care îl are poate fi interpretat şi ca pe un metaroman. Aceste două aspecte, primul inevitabil pentru fiecare operă, al doilea – tehnică practicată de marii scriitori ca Marcel Proust – romanul În căutarea timpului pierdut, se contopesc perfect în creaţia lui Eliade, prezentând o „poveste” inedită  a unui adolescent cu insuccese la şcoală, dar care este pe calea realizării unui roman. Adolescentului îi place să stea în mansardă (detaliu reluat în romanul Gaudeamus), să discute cu verişoara sa pentru a-şi putea creiona personajul feminin al romanului său, să pătrundă în „interiorul” prietenilor săi pentru acelaşi scop, să mediteze, să scrie în jurnal momentele ce-l marchează ca personalitate şi „să –şi promită să înveţe matematica şi limba germană”, materii la care era corigent.

Durerea adolescentului miop, naiv, sentimental şi visător, se realizează prin tehnica menţionată, acea de metaroman- faptul că autorul prezintă în operă procesul de scriere a acesteia.  Elementul de poiesis, după cum analizează Irina Mavrodin în opera scriitorului francez Marcel Proust şi nu numai, este lesne de observat, dat fiind faptul că starea psihologică dificilă a adolescentului, cauzată de insuccesul şcolar, dar şi de complexele acestuia,  este oarecum tratată cu ideea de scriere a romanului. Personajul îşi spune în repetate rânduri că trebuie să scrie un roman. Acesta descrie chiar de la început procesul şi modalitatea de scriere a romanului. Iată un exemplu în acest sens: Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop. Voi lucra în fiecare după-amiază. Nu am nevoie de  inspiraţie; trebuie să scriu, doar, viaţa mea, iar viaţa mi-o cunosc, şi la roman mă gândesc de mult. Dinu ştie; păstrez caiete din clasa a IV-a, când aveam  pistrui ca un ovrei şi învăţam chimie într-un laborator instalat în firida sobei… Acesta, constituind o doză de speranţă, adolescentul miop vedea această realizare ca o soluţie la problemele de la şcoală, dar şi pe cele legate de imaginea sa în faţa colegilor.

Romanul adolescentului miop pe lângă faptul că prezintă un personaj care este îndrăgostit de lectură şi care este dornic de a cunoaşte fiecare colţişor al lumii, mai scotea în evidenţă şi personalitatea adolescentului diferită  de cea a prietenilor, deşi, acesta petrece foarte mult timp în compania lor.

De îndată ce ai lecturat Romanul adolescentului miop nu poţi să te abţii de la lectura următorului roman Gaudeamus, dat fiind faptul că este o continuare al primului.

Dacă primul prezintă stările, trăirile şi „problemele” unui adolescent, apoi al doilea roman prezintă stările, trăirile şi „problemele” unui student.

загруженное

Romanul Gaudeamus evidenţiază întâmplările şi problemele stărilor psihologice ale unui student, rămas visător. Tânărul este admirat de colegii cercului pentru lecturile pe care le are, pentru biblioteca bogată. Aici, personajul trăieşte prima relaţie de dragoste, cu excepţia scenei ratate din primul roman, dar care nu  este una împletită cu trăiri ajunse la apogeu, aşa cum ne-a obişnuit scriitorul. În urma celor citite din cele două romane se deduce o ideea, poate subiectivă, precum că sunt prezente  elemente de misoginism. Această idee e susţinută de faptul că tânărul încearcă să-şi modeleze iubita prin foarte multe dezaprobări de comportament, dar şi de gândire/ de analiză a problemelor vieţii- Nișca.

Personajul principal o pune sub semnul suferinţei pe Nișca, începută chiar de la prima întâlnire, prima noapte petrecută în drum spre casă, dar nu e absolvit nici acesta, pentru că el afirmă Vreau să mă depășesc, să mă depăşesc prin experiențe și suferințe, până ce nu voi mai fi om, ci erou. Se observă o dorinţă de evoluţie a personajului, această relevându-se încă de la întâlnirile din  mansardă cu prietenii săi, o dorinţă de cunoaştere a necunoscutului. Dorinţa de care este absorbit personajul se realizează prin faptul că acesta citeşte foarte mult, renunţând la odihnă/somn.

Itinerariului spiritual al personajului este unul complex de îndată ce încearcă diferite experienţe,  evidenţiindu-se  problematica „patimii” (a pasiunii intense), cea a voinţei de autoedificare, a evoluţiei spirituale.

Lectura monografică a creaţiei lui Mircea Eliade pe care o realizez la moment îmi permite să privesc opera acestuia din mai multe perspective, îmi permite să descopăr personalitatea deosebită  în detaliu a acestui mare scriitor al literaturii române, plăcere deosebită pentru cel ce adoră lectura.