Zi de mai

 

DSC0x4964

23 de trandafri Multumesc elevilor din ET123c pentru frumoasa surpriza

Printre florile de mai se strecor momente de neuitat…

Dintre cele 365 de zile ale anului, una este cu totul specială…

Dintre toate surprizele, cele de pe 6 mai 2014 sunt cele mai frumoase…

Dintre toate gândurile pozitive, cele mai minunate le-am primit eu de ziua mea…

A plouat cu cele mai frumoase mesaje de felicitare, a nins cu cele mai frumoase flori și m-au inundat cu sărutări toți oamenii dragi…

Ţin să mulţumesc tuturor (părinţlor, surioarei mele dragi, colegilor de facultate şi de serviciu, elevilor, echipei Top Toastmasters Club, pritenilor ), pentru că mi-au făcut o zi de naştere specială, o zi minunată, o zi de neuitat…

 

 

 

 

DSC04x942

DSC04983

новый коллаж

 

10285177_464085213724000_662653324860507614_o

 

882383_464884030310785_588696932389567384_o

 

 

Dimineaţa pierdută de Gabriela Adameşteanu

Romanul te captivează  prin personaje şi prin modalitatea acestora de a percepe lucrurile, te surprinde prin profunzimea subiectului şi te încântă prin complexitate.

Personajele principale îşi conturează, de fapt, propria lumea, care se intersectează. Romanul prezintă trei perioade care au marcat spaţiul românesc: perioada interbelică, comunistă şi post-comunistă, prezintă evoluţia societăţii în aceste trei etape.

dimineata-pierduta_1_fullsize

Vica Delcă este femeia care evocă societatea de care nu mai este nevoie, care nu prezintă interes, este vizitatorul nepoftit şi evitat de toţi, dar întruchipează şi calităţile persoanei care face tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi atinge scopurile, este dominată de o putere şi de o rezistenţă la înjosiri admirabilă. Ea îşi duce traiul lângă un soţ în vârstă, dar uneori dimineaţa începe să facă vizite la casele clientelor ei, unde cândva era apreciată, iubită şi aşteptată. Trăieşte cu iluzia trecutului şi este cea care generează memoria involuntară-tehnică valorificată de Proust şi J. Joyce. Această tehnică i-a amploare în momentul când Vica vede o fotografie din 1914, care, de fapt, şi deschide partea  cea mai interesantă a romanului.

Acest personaj este unic în literatura română prin stil, limbaj, viziune, comportament. Aş putea spune că are ceva din specificul personajelor lui Caragiale, ceva din comicul de limbaj specific celui din urmă. În acest personaj se concentrează o sută de ani din istoria unei familii şi, implicit, o sută de ani de istorie românească, aşa cum au constatat mai mulţi critici. Prin intermediul ei se realizează evenimentele din acest roman, ea o aduce pe Ivona să treacă în revistă trecutul ce i-a umbrit întreaga viaţă.

Ivona Scarlat este fiica Sophiei Ioaniu, fetiţa care era complexată de înfăţişarea ei, apoi o pensionară care nu se poate bucura de o căsătorie fericită, o nefericită care evocă trecutul şi îşi amărăşte şi mai mult viaţa. Acest personaj este impresionant prin evoluţia lui, de la o fetiţă complexată, la o moştenitoare, o pensionară, o nenorocită, o nefericită, care într-un final rămâne fără voce în urma unui telefon care-i aduce o veste rea despre soţul ei, explodând de durere. Ivona este vizitată de Madam Delcă,  pentru că-i dă 50 de lei în fiecare lună în memoria mamei sale care o simpatiza foarte mult.

După dispariţia tatălui, Ivona a cunoscut pe cel de al doilea soţ al mamei — generalul Ioaniu, fără însă de a se mai bucura de gingăşiile paterne anterioare. Dispariţia tatălui a marcat-o foarte mult, a condus-o la nenumărate stări de anxietate, la o atitudine frigidă faţă de mama sa, la o stare de interiorizare apăsătoare. Gabriela Adameşteanu conturează un destin, am putea spune, tragic, pentru că fiul trăieşte în străinătate, relaţia cu soţul este distrusă, ea trăind cu iluzii, regrete şi amintiri.

Sophie Ioaniu este tipul femeii care s-a bucurat de plăcerile vieţii, care a tins spre bogăţie şi frumuseţe. Se bucură de admiraţie din partea bărbaţilor, este căsătorită cu Stefan Mironescu – savantul pasionat de fonetică şi, prin formaţie, un pic filozof, o personalitate deosebită şi specială. Stefan Mironescu reaminteşte o perioadă politică dificilă în care a fost implicată România, un conflict militar care a marcat această ţară. Apoi urmează a doua căsătorie care îi aduce, de asemenea, satisfacţie. Vica este generatoarea de amintiri, care invocă perioada când era croitoreasă şi prietenă cu Sophie, perioada când Muti (Sophie) se destăinuia, astfel prezentând specificul societăţii în care trăia.

Alte personaje ca Titi Ialomiteanu- prototipul laşului şi descurcăreţului, acesta având o relaţie cu Margot, Geblescu, nepotul Vicăi- Gelu, care deşi o critică, este apropiat de ea şi o iubeşte, un tânăr ce şi-a pierdut tatăl, preocupat de bani, muncă, fete, dezinteresat de realitate,   „lighioana bătrână“, soţul ei, care nu doreşte să fie lăsat singur, sunt cele care conturează atmosfera de epocă, care evocă specificul societăţii şi chiar a timpului, a celor trei perioade menţionate la început.

Romanul Dimineaţa pierdută de Gabriela Adameşteanu este impresionant prin subiect, personaje, stil de scriere. Deşi evocă un trecut şi istoric, frapează!!!

Un roman pe care-l recomand cu mare drag!

Aripi străine

Imagine.7245

Am aruncat haina mică a amintirilor

şi printre ele fug energică, patetică.

Îmi voi prinde în păr floarea eretică

să pot adulmeca  mirosul amar al clipelor…

                                        Mă las în braţele vântului, uşor, uşor,

                                        Şi vrea să-mi prindă aripile sale de dor…

                                        Se plimbă încet, printre noi,  înfricoşător

                                        Rămâne, în urmă,  parcul trist, gânditor.

Amurgul veghează  călătoria spre cer

Nu vreau  alinare tristă să cer,

să mă cutremur  retrăind un cântec fredonat;

pe care cândva, demult, l-am adorat…

Aripa tânărului profesor

IMG_2791

  Arta supremă a profesorului este de a trezi bucuria exprimării creatoare şi bucuria cunoaşterii…

Albert Einstein

       Paulo Coelho zice că fiecare primeşte un nume când se naşte, dar trebuie să fie în stare să-şi boteze viaţa cu un cuvânt care să-i dea un sens şi e pe bună dreptate această afirmaţie, căci dacă n-ar exista acest botez am fi o corabie fără vânt,  nu vom putea ajunge niciodată nicăieri,  am fi asemeni un vânt în deşert, care suflă în pustiu şi nu rămâne nimic în urma lui.

Eu mi-am botezat viaţa cu un cuvânt care de pe 25 martie 2013 îmi călăuzeşte paşii timizi  în  universul pedagogiei şi acesta este CREAŢIA – creaţia de  frumos, de educaţie, de cuvinte ce mângâie sufletul celui îndrăgostit de el, creaţia de vise şi destine…

Dorinţa de a păşi pe acest tărâm frumos, dar dificil, în acelaşi timp, s-a născut din copilărie şi a fost alimentat cu vise care, într-un final, au devenit realitate.

Absolvetă a Facultăţii de Litere şi a Facultăţii de Arte Frumoase, secţiunea Teatru dramatic ale Universităţii de Stat din Moldova, în prezent masterandă şi absolventă a şcolii  pedagogice, oferită de scumpii mei părinţi, mi-a permis să descopăr plăcerea de a fi profesor.

Cuvântul este opera de artă, acea eternitate unică ce aduce în lume răspunsurile şi întrebările. Şi acesta plăsmuieşte cu delicateţe literatura, ceea ce mă ajută să-mi călăuzesc discipolii în lumea înţelepciunii. Dar înainte de a oferi elevilor hrana sufletească  aromată a limbii şi  literaturii române şi a limbii engleze, trebuia să aflu care sunt tainele pedagogiei.

Ce înseamnă a fi profesor? Era prima întrebare care mă frământa la început… Cred că un bun profesor trebuie să obţină un dozaj armonios între dragoste autentică pentru materia pe care o predă, simpatie pentru elevii săi (implicând o constantă bunătate a inimii), rigoare bine temperată şi pasiunea pentru domeniul ales. A fi profesor înseamnă a trăi prin elevi, inundat de  întrebări şi aşteptări ascunse. Această nobilă profesie implică răbdare, atenţie, o continuă pregătire, o permanentă creaţie de personalităţi.

Colegiul de Transporturi din Chişinău a fost spaţiul magic ce mi-a deschis larg uşile pentru dezvoltare în cariera mea profesională, mi-a dat aripi să zbor în universul miraculos al pedagogiei. Fiind moderator al Cenaclul literar „Ad litteram…”,  am descoperit talentul ascuns al unor elevi aparent insensibili, dar care tăinuiesc cuvinte ce le alimentează coarda sensibilă, devenind iubitori  de limbă, frumos şi literatură. Grupul de elevi a dat dovadă de dăruire, muncă şi talent la prima ediție a Festivalului Republican „Focul din vatră”, unde au prezentat o lecţie de patriotism, curaj, bărbăţie şi despre trecutul nostru istoric, transmiţând sălii un amalgam deosebit de emoţii. De asemenea, elevii cenaclului au sorbit din osteneala poetică a maestrului Vieru, din poezia viereană care reprezintă cântecul ce alină sufletele sensibile, melodia ce răsună în fiecare din noi, rugăciunea ce o rostim la greu şi deznădejde, participând cu entuziasm la Festivalul Republican Floarea omeniei, organizat de Colegiul Politehnic din Chişinău, obţinând merite deosebite.

Surprinzător este faptul că în această perioadă, relativ scurtă, m-am delectat cu foarte multe fraze, care pot deveni celebre, deşi pe alocuri sunt naive. Iată câteva din gândurile elevilor mei de la testele de evaluare ale anului I, care m-au bucurat şi mi-au oferit o satisfacţie deosebită: Iubirea e ca un blestem pentru toată viaţa şi nu poţi scăpa niciodată de el…. Mereu  trebuie să ai răbdare şi să nu dai afară dragostea din inimă, pentru că se va transforma în amărăciune. Eul liric o iubea atât de mult  pe ea, încât de orice se atingea ea, devenea gelos. Era gelos chiar şi pe iarba care o atingea, chiar şi pe roua care-i uda picioarele dimineaţa, chiar şi pe Dumnezeu care avea grijă de ea.Iubirea e o eternitate (un alt titlu poeziei „Blestem” de Nicolae Dabija). Aşa cum pământul nu se poate apropia de cer, aşa şi el nu putea sta departe de iubita sa. Gelozia e propria speranţă, eşti gelos, dar iubeşti, deoarece ştii că mai ai o speranţă, dragostea nu vine singură, ci trebuie s-o cauţi şi să lupţi pentru ea. A ta iubire sunt ca şi al tău blestem.

A fi profesor e o binecuvântare, pentru că de el depinde viitorul discipolilor acestuia, pentru că această  măreaţă profesie însumează multe obligaţii ce le poate  face doar cu plăcere şi anume să nu uite că a fost cândva tânăr şi neliniştit,  să ştie să treacă diplomatic peste micile greşeli ale celor ce învaţă, să se bucure împreună cu ei de succesele lor, să-i încurajeze continuu, dându-le mereu aripi spre viitor, să ştie să aprindă în sufletul fiecărui învăţăcel şi bucuria cunoaşterii, dar şi bucuria creaţiei!

Cuvântul este pâinea cu care îmi hrănesc discipolii,  cu care le alint foamea de limbă, de patrie şi de istorie, este apa cu care le potolesc  setea de adevăr, de fericire şi de dragoste…

Dragi elevi,

CITIŢI!  Poate lectura nu vă va ajuta să descoperiţi tainele vieţii, să câştigaţi mai mulţi bani, dar vă va ajuta să înţelegeţi viaţa mai bine. Lectura vă va conduce spre împărăţia frumoasă a cuvântului, a ideilor minunate. Fiţi  devoratori de cărţi şi societatea nu vă va devora!

ZÂMBIŢI! Orice s-ar întâmpla nu uitaţi să zâmbiţi, pentru că el dă expresivitate şi frumuseţe feţei şi sufletului vostru. Nu lăsaţi nişte întâmplări nefericite să vă descurajeze, să vă şteargă seninătatea din ochi şi să aşterne tristeţe în loc de un zâmbet larg şi frumos.

ÎNVĂŢAŢI! Toată viaţa învăţaţi! Aceasta este calea spre succes, spre o carieră de succes, spre o viaţă inundată de realizări frumoase. Invăţaţi de la toţi şi de la toate! ALEGEŢI SĂ DEVENIŢI CINEVA!

 

DOMNIŞOARA CHRISTINA (1936) de Mircea Eliade

Mircea Eliade scrie romanul Ştefania, o continuare a romanului Huliganii, se opreşte însă din scris pentru a încerca o tehnică nouă şi o altă zonă tematică. Interesul lui merge spre o proză de tip  fantastic cu două surse de inspiraţie: una folclorică (Domnişoara Christina , Şarpele) şi alta , continuând linia Isabel şi apele diavolului, Maitreyi, magia indică.29322_53907

„Un roman fantastic nu se poate baza nici pe atmosferă, nici pe tehnică. În primul rând e nevoie de o acţiune fantastică, de intervenţia unor agenţi extra-umani care  să transforme un episod într-un destin şi o stare sufletească într-un delir.”

Mircea Eliade renunţă la fantasticul dat de Edgar Poe şi pune cititorul modern în contact nemijlocit cu o realitate iraţională, dar concretă. Acesta porneşte de la ideea că există o prezenţă fantastică în folclor şi că individul poartă în sine o intuiţie a globalităţii, care se leagă de subconştientul uman.

Domnişoara Christina este un roman cu strigoi şi, totodată, un roman oniric, ambele în tradiţie eminesciană. Este prezent mitul din Luceafărul, dar şi din alte poeme eminesciene şi anume mitul hiperionian, dar şi  reveria onirică din Sărmanul Dionis.

image

Romanul lui Eliade este plin de semne care ne induc spre descoperirea anumitor sugestii.

Fantasticul la Eliade nu se desprinde din atmosfera sau, mai bine zis, din elemente tradiţionale fantasticului, miraculosului (amintim aici prezenţa strigoiului), ci din modul în care individul normal trăieşte şi percepe supranaturalul.

Acţiunea se petrece la un conac din preajma Giurgiului. Aici, petrec o scurtă vacanţă pictorul Egor Paşcheivici (pentru a picta) şi arheologul Nazarie (face săpături  într-o localitate  apropiată unde există vestigii greco-thraco-scitice, iar în timpul de graţie este poet). Profesorul-arheolog este un creator, un om, altfel zis, cu o sensibilitate receptivă la mituri.

Sanda, de care este îndrăgostit Egor, şi Simina, de 9 ani, îndemoniată, făcând parte din seria fetiţelor vicioase înfăţişate în romanele indice, sunt fiicele dnei Moscu. Simina, de fapt, este personajul principal al romanului, şi nu Domnişoara Christina. Este de remarcat că în roman apare o Doică dubioasă care îi spune fetiţei basme şi alte năzbâtii despre Domnişoara Christina. Rolul acestui personaj nu este precis formulat. Fiind martor necredibil al întâmplărilor ciudate, complice al Siminei etc.

Planul oniric se prezintă prin faptul că multe fragmente (scene) din roman se petrec în vis, toţi cei care sunt la conac o visează pe Domnişoara Christina sau, cum spune dna Moscu : visele sunt lumea…cea de-a doua, se petrec multe fapte care tulbură lumea reală.

Egor este vizitat de Domnişoara Christina, ucisă în răscoala din 1907 şi este de menţionat că se realizează un dialog ce se aseamănă izbitor cu poemul Luceafărul al lui Eminescu. Domnişoara Christina îl ameninţă pe Egor că dacă o iubeşte pe Sanda, aceasta nu va trăi mult. El strigă înfricoşat că este moartă şi că ea nu poate iubi, la care ea râde şi-l roagă să n-o judece, spunându-i că este dintr-o altă lumea şi vine doar pentru el. Toate acestea şi multe scene se petrec în vis sau în gândirea de vis a eroului, ca în prozele lui Eminescu.

Strigoiul, locul acestuia sunt simboluri ale altei lumi în poem, dar nu şi în romanul lui Eliade.

Eliade prezintă în roman nişte breşe în structurile realului, simboluri pe care privirea logică nu le desprinde imediat. Rolul acestor semne este de a conferi ambiguitate operei. Evenimentele par a fi adevărate, dar,  în acelaşi timp, şi neadevărate.

Semnele despre care am vorbit mai sunt sunt nişte evenimente, stări, situaţii care creează confuzii, dar şi senzaţia de fantastic: o casă mare cu multe camere nelocuite şi coridoare pustii; un parc mare; dna Moscu are o oboseală ciudată, observată de Egor-personajul raţional; Sanda este schimbată, nu este domnişoara frivolă de la Bucureşti, ci devine rezervată şi parcă s-ar teme de ceva, nu peste mult; apare şi la profesorul Nazarie starea de oboseală asemenea dnei Moscu; puterile dnei Moscu „se duc o dată cu ale soarelui” (element fantastic:  regimul nocturn este pretutindeni favorabil strigoilor, vrăjilor etc.); Simina are preocuparea de a descifra tainele/ ceea ce gândesc celelalte personaje; sentimentul că cineva se apropie de tine şi se pregăteşte să te asculte; zgomotele suspecte de pe coridor; apariţiile şi dispariţiile inexplicabile ale Siminei; etc.

Simina, în timpul mesei, recunoaşte că este vizitată de Domnişoara Christina, la care dna Moscu povesteşte despre moartea acesteia şi despre faptul că a murit în locul ei, ideea din urmă este, deci, cu valoare simbolică – un sacrificiu prin transfer. Apoi, oaspeţii sunt conduşi în camera unde se află tabloul Domnişoarei Christina şi acolo este „un miros de tinereţe oprită în loc”. Comportamentul Siminei este de remarcat, fetiţa în faţa portretului capătă o „paliditate feminină, nefirească pentru obrazul ei de copil…”. Simina ştie foarte multe lucruri ciudate pentru vârsta ei şi apare în locuri predispuse miracolului ca: pivniţa, parcul întunecos. Egor observă reacţiile ei dubioase, de exemplu fetiţa se aruncă în braţele lui, motivând că s-a speriat, deşi îmbrăţişarea nu e deloc inocentă. În aceeaşi noapte, Simina îi povesteşte un basm înspăimântător, spunând că Doica i l-a spus, dar aceasta nu a fost în ziua respectivă la conac, astfel fiind pedepsită în cele din urmă, pentru că spune minciuni. Simina întreţine, de fapt, cultul mătuşii ucise cu mulţi ani în urmă.

Domnişoara Christina, este femeia demonică insaţiabilă, de o sexualitate sălbatică, după spusele ţăranilor, era o domnişoară perversă şi dură. Se spunea că s-ar fi dat cu frenezie ţăranilor de pe moşie şi ar fi fost, în realitate, ucisă de vechilul gelos cu care trăia fără ruşine.

domnisoara-christina-400499l

În vis, Egor simte trupul cald al Domnişoarei Christina şi se gândeşte în acelaşi timp că „nu este vis”. Dimineaţa, mirosul de violete persistă în cameră (parfumul moartei Christina) şi pictorul, observă toţi, are o paliditate elocventă. Paliditate este semnul cel mai vizibil al contactului nocturn cu strigoiul.

Mircea Eliade implică în roman mai multe tipuri de discursuri de la cel al romanului  de groază (revenirea ritualică a strigoiului, retragerea lui, sugerea sângelui, dorinţa de copulaţie cu fiinţele vii) până la retorica erotică de tip romantic (prezenţa Christinei în camera lui Egor, chipul ei melancolic şi discursul elegiac pe care îl are).

Sanda, fiind bolnavă, nu poate lupta pentru a scăpa de vrajă, însă Egor luptă mult cu strigoiul – Domnişoara Christina. Acesta recurge la acţiuni periculoase ca: sparge cu toporul portretul Christinei, străpunge cu o ţepuşă locul din pivniţă în care se ascunde ziua strigoiul şi, în cele din urmă, dă foc conacului pentru a pieri astfel  casa blestemată şi a se risipi vraja malefică… Dar, deşi, a izbutit să scape satul şi conacul de strigoi, a pierdut-o pe Sanda…

În fond, Egor, Nazarie, într-o oarecare măsură dna Moscu, Sanda trăiesc o experienţă insolită, în cele din urmă terifiantă.

Romanul  Domnişoara Christina este admirabil. În concluzie, trebuie de remarcat că nu problema strigoiului este esenţială în roman, ci modul în care se instalează teroarea  şi seducţia în spiritul unor oameni normali şi reacţiile lor în împrejurări insolite.

 

Romanul adolescentului miop şi Gaudeamus de Mircea Eliade

Celor care n-au îndurat niciodată lupta pentru împlinirea unei absurdităţi li se pare nebunie orice le depăşeşte slăbiciunea şi mediocritatea.

Mircea Eliade, Gaudeamus

images

Romanele de debut ale lui Mircea Eliade impresionează atât prin subiect şi modalitate de abordare a temelor, cât şi prin tehnicile narative utilizate. Deşi, se cunoaşte faptul că Mircea Eliade a scris foarte mult din lipsă de bani, este de admirat faptul că opera sa stă la baza literaturii române.

Mircea Eliade este cea mai puternică, mai tenace şi mai captivantă energie autoconstructivă din cultura română.

загруженное (1)

Romanul adolescentului miop pe lângă subiectul captivant pe care îl are poate fi interpretat şi ca pe un metaroman. Aceste două aspecte, primul inevitabil pentru fiecare operă, al doilea – tehnică practicată de marii scriitori ca Marcel Proust – romanul În căutarea timpului pierdut, se contopesc perfect în creaţia lui Eliade, prezentând o „poveste” inedită  a unui adolescent cu insuccese la şcoală, dar care este pe calea realizării unui roman. Adolescentului îi place să stea în mansardă (detaliu reluat în romanul Gaudeamus), să discute cu verişoara sa pentru a-şi putea creiona personajul feminin al romanului său, să pătrundă în „interiorul” prietenilor săi pentru acelaşi scop, să mediteze, să scrie în jurnal momentele ce-l marchează ca personalitate şi „să –şi promită să înveţe matematica şi limba germană”, materii la care era corigent.

Durerea adolescentului miop, naiv, sentimental şi visător, se realizează prin tehnica menţionată, acea de metaroman- faptul că autorul prezintă în operă procesul de scriere a acesteia.  Elementul de poiesis, după cum analizează Irina Mavrodin în opera scriitorului francez Marcel Proust şi nu numai, este lesne de observat, dat fiind faptul că starea psihologică dificilă a adolescentului, cauzată de insuccesul şcolar, dar şi de complexele acestuia,  este oarecum tratată cu ideea de scriere a romanului. Personajul îşi spune în repetate rânduri că trebuie să scrie un roman. Acesta descrie chiar de la început procesul şi modalitatea de scriere a romanului. Iată un exemplu în acest sens: Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop. Voi lucra în fiecare după-amiază. Nu am nevoie de  inspiraţie; trebuie să scriu, doar, viaţa mea, iar viaţa mi-o cunosc, şi la roman mă gândesc de mult. Dinu ştie; păstrez caiete din clasa a IV-a, când aveam  pistrui ca un ovrei şi învăţam chimie într-un laborator instalat în firida sobei… Acesta, constituind o doză de speranţă, adolescentul miop vedea această realizare ca o soluţie la problemele de la şcoală, dar şi pe cele legate de imaginea sa în faţa colegilor.

Romanul adolescentului miop pe lângă faptul că prezintă un personaj care este îndrăgostit de lectură şi care este dornic de a cunoaşte fiecare colţişor al lumii, mai scotea în evidenţă şi personalitatea adolescentului diferită  de cea a prietenilor, deşi, acesta petrece foarte mult timp în compania lor.

De îndată ce ai lecturat Romanul adolescentului miop nu poţi să te abţii de la lectura următorului roman Gaudeamus, dat fiind faptul că este o continuare al primului.

Dacă primul prezintă stările, trăirile şi „problemele” unui adolescent, apoi al doilea roman prezintă stările, trăirile şi „problemele” unui student.

загруженное

Romanul Gaudeamus evidenţiază întâmplările şi problemele stărilor psihologice ale unui student, rămas visător. Tânărul este admirat de colegii cercului pentru lecturile pe care le are, pentru biblioteca bogată. Aici, personajul trăieşte prima relaţie de dragoste, cu excepţia scenei ratate din primul roman, dar care nu  este una împletită cu trăiri ajunse la apogeu, aşa cum ne-a obişnuit scriitorul. În urma celor citite din cele două romane se deduce o ideea, poate subiectivă, precum că sunt prezente  elemente de misoginism. Această idee e susţinută de faptul că tânărul încearcă să-şi modeleze iubita prin foarte multe dezaprobări de comportament, dar şi de gândire/ de analiză a problemelor vieţii- Nișca.

Personajul principal o pune sub semnul suferinţei pe Nișca, începută chiar de la prima întâlnire, prima noapte petrecută în drum spre casă, dar nu e absolvit nici acesta, pentru că el afirmă Vreau să mă depășesc, să mă depăşesc prin experiențe și suferințe, până ce nu voi mai fi om, ci erou. Se observă o dorinţă de evoluţie a personajului, această relevându-se încă de la întâlnirile din  mansardă cu prietenii săi, o dorinţă de cunoaştere a necunoscutului. Dorinţa de care este absorbit personajul se realizează prin faptul că acesta citeşte foarte mult, renunţând la odihnă/somn.

Itinerariului spiritual al personajului este unul complex de îndată ce încearcă diferite experienţe,  evidenţiindu-se  problematica „patimii” (a pasiunii intense), cea a voinţei de autoedificare, a evoluţiei spirituale.

Lectura monografică a creaţiei lui Mircea Eliade pe care o realizez la moment îmi permite să privesc opera acestuia din mai multe perspective, îmi permite să descopăr personalitatea deosebită  în detaliu a acestui mare scriitor al literaturii române, plăcere deosebită pentru cel ce adoră lectura.

Sunt o poezie şi mă transform în veşnicie…

 

Dor de iubire…Dor de mamă…Dor de patrie…

Dor de copilărie…Dor de linişte…Dor de Vieru..

big-chisinau-si-iasi-in-lumea-lui-grigore-vieru

Mă regăsesc în osteneala ta poetică, maestre, în sfântul cuvânt vierian şi călătoresc prin versurile ce-ţi poartă toga aristocrată a tradiţiei, a dragostei şi a patriotismului…

Cuvintele-ţi sunt  pâinea cu care îţi hrăneşti poporul, cu care le alinţi foamea de limbă, de patrie şi de mamă. Cuvintele-ţi sunt apă cu care îţi potoleşti poporul de setea de adevăr, de fericire şi de dragoste. Cuvintele-ţi sunt buze cu care săruţi rănile sufletul poporului tău, îndulcindu-i durerea amară…

Ascult seară de seară claviatura poetică ce îşi revarsă asupra mea simfoniile. Poete, sufletul îţi este o carte pe care ai  tradus-o în poezie şi cuvânt, îţi este un castel ce-adăposteşte o lume-ntreagă…Poete, zbor pe aripile gândurilor tale şi văd cum te înalţi spre veşnicie.

Ne-am încumetat toţi să studiem din Abecedar şi Albinuţa, Iliada şi Odiseea  copiilor moldoveni, care au făcut plimbări printre toate registrele limbii, trăind emoţii la superlativ şi devenind rodul trudii tale.

Poezia e cântecul ce alină sufletele sensibile, melodia ce răsună în fiecare din noi, rugăciunea ce o rostim la greu şi deznădejde.

Grigore Vieru a creat o lume a cuvintelor ce înnaripează orice inimă, care cucereşte orice suflet. Clapele cuvintelor lui şi-acum se-aud, şi-acum mai sună, şi-acum mai cântă…

grigore_vieru

Cititorul: Maestre, mama ţi-a  fost călăuză, mama ţi-a fost inspiraţie, mama ţi-a fost sensul vieţii…

Poetul: Da, copile…Când m-am născut, pe frunte eu / Aveam coroana-mpărătească: /A mamei mână părintească, / A mamei mână părintească,

Cititorul: N-ai confundat, maestre, nicicând iubirea de mamă şi femeie…Ce-i iubirea?

Poetul: Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă, băiete. (Mişcarea în infinit)

Cititorul:  Ce caută omul toată viaţa, maestre?

Poetul: Omul/ viaţa întreagă/îşi caută propriul mormânt…

Cititorul: Eminescu…o carte a vieţii…

Poetul: Ai dreptate băiete…S-o lăsaţi aşa, deschisă, / Ca băiatul meu ori fata/ Să citească mai departe / Ce n-a reuşit nici tata.

Cititorul:  Ce-i limba maternă? Ce-i graiul? Ce-i vorba română?

Poetul: În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge,  / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, /Iar bucuria /S-o preschimbi în cânt.

Versurile lui Vieru au capacitatea de a ne  ului, de a ne minuna, de a ne transmite beţia de a trăi frumos, de a trăi prin ceea ce numeşte el patriotism şi adevăr. Marele poet al copiilor, al mamelor, al taţilor, al tinerilor logodeşte cuvintele cu delicateţe şi rafinament, astfel, creând cea mai magică nuntă a specificului nostru naţional. El a ştiut să grafeze pe cuvinte atâtea nuanţe, atâtea latente secrete, dându-le fiinţă din propria-i fiinţa, dându-le respiraţie din propria-i respiraţie, dându-le viaţă din propria-i viaţă.

Ana Blandiana spunea: am crezut întotdeauna că poezia nu trebuie să strălucească, ci să lumineze, într-adevăr, poezia lui Vieru nu străluceşte, ea luminează sufletele tuturor, începând cu cei mici şi finisând cu bunicii noştri. Într-o societate a inovațiilor tehnologice, Grigore Vieru creionează imaginea a ceea ce numim noi suflet curat.

M-am luat de mână cu creaţia lui Vieru şi mi-e greu să mă despart, mi-e greu să las să cadă praf pe ochii sfinţi ai marelui poet şi…n-am să fac aceasta niciodată…

Toţi suntem o oază de linişte, doar mama, limba, ţara, casa, dragostea din poezia lui mai şoptesc cuvinte de aur pentru prea plinul emoţional al regretatului nostru poet.

Dar, staţi! Vieru e viu! Are discipoli, are admiratori, are lacrimi ce încă mai udă gradina-i plină de poezii. El trăieşte! Trăieşte în noi, în inimile noastre, în conştiinţa noastră. E un  OM ce găzduiește în biblioteca sufletului său numeroase monografii de admirație… E un POET ce trăiește prin creaţia sa, prin cuvânt, prin frumusețea vieții colorată de profunzimea slovei.

Taina care ne apără…după cum spuneai, poete, e creaţia vieriană minunată dedicată mamei, patriei, limbii şi iubitei …

Nu ştiu dacă există un secret al fericirii, nu ştiu dacă cineva are vreo taină legată de această stare, dar pentru mine fericirea este că sunt un discipol al maestrului Vieru, că sunt unul din fii lui, că sunt un fir de iarbă mic şi neînsemnat din marea lui grădină.

Sunt flămândă de  vocea-i sinceră și gravă, de dăruirea lui în arta poetică, de farmecul personalității lui, de maiestria lui, de…de tot ceea ce înseamnă Grigore Vieru.