Arhive

Deconstrucţia în Povestea lui Harap – Alb şi a crudului Spân de George Cuşnarencu

harap

George Cuşnarencu foloseşte abil alternarea de planuri temporale şi de perspective narative, construind drama nu liniar-cronologic, ci ca un fel de sandviş din felii suprapuse. Virtuozitatea nu exclude jocul şi parodia, umorul grotesc, slujind însă observării şi ascultării realităţii.

Eugen Simion menţionează că George Cuşnarencu alternează cu abilitate planurile temporale, evită cronologia liniară, amestecă mitologia cu viaţa de toate zilele, literatura Science Fiction cu literatura realistă, sublimul cu grotescul şi melodrama cu tragedia, citează din cărţi şi se citează pe sine ca personaj sub numele de pe coperta, prezentându-şi modelele literare şi modelele de existenţa. Elementul inedit este ironia ce însoţeşte jocurile povestirii.

Un exemplu elocvent este Povestea lui Harap – Alb şi a crudului Spân în care procedeul de bază care construieşte opera este deconstrucţia. Acest procedeu constă în  reinterpretarea unui subiect, a unei teme, chiar şi a unei întregi opere dintr-o altă perspectivă, cea postmodernistă, în cazul nostru.  George Cuşnarencu realizează o poveste în care alternează perfect sarcasmul cu ironicul, modernul cu tradiţionalul. Opera este, de fapt,  o reinterpretare a poveştii lui Ion Creangă din perspectivă postmodernistă sau o poveste modernizată, cum ar spune alţii.

Harap-Alb este, aici, numit flăcău despre care ştie toată lumea că-l atrage la castelul lui Roşu-Împărat domnișoara, posesoarea unei zestre frumuşele. De asemenea, este interesant de menţionat că acest castel nu e unul asemenea din poveşti, dar e blocul P-15, în noul cartier  Roşia-Montana. Autorul oferă detalii despre apartamentul în care locuieşte împăratul: „Trei camere cu dependinţe, decomandate. Linoleum pe jos. Pereţii din b.c.a.” Aceste detalii despre motivul plecării flăcăului la apartamentul din noul cartier, descrierea apartamentului sunt primele exemple de deconstrucţie, adică la baza acestora se află informaţiile „reale” furnizate de Creangă.

Implicaţii postmoderniste se observă şi la nivelul limbajului. Flăcăul fluieră (element folcloric) melodia de toţi cunoscută „I want an operator/ for my pocket calculator” (element postmodern). Această tendinţă e lesne de observat şi din dialogul lui Harap-Alb cu Spânul

„- Puştiule, zice Spânul, ai un foc?

–  Sorry, zice Harap-Alb, nu fumez”

Jocul textual postmodern se construieşte în jurul poveştii lui Creangă,relevând acelaşi subiect,dar transmițând un alt mesaj. Este o lume similară lui Creangă, dar modalitatea abordării subiectului o face să fie o operă cu tentă ironico-sarcastică.

Convenţia pragmatică  din aceste două texte este diferită prima având scopul de a prezenta o poveste cu final fericit, a doua cu scopul de a ironiza cele povestite de Creangă.

În general, prozele în regim alegoric dispun de o mai mare putere de semnificare decât cele în regim realist şi nu doar din pricina deschiderii semantice proprii alegoriei, dar şi pentru motivul că prozatorul însuși pare să fie mai mult un intuitiv cu imaginaţie libera decât un analitic cu memorie reportericească.

„Postmodernul, precizează Cărtărescu în Postmodernismul românesc , nu creează, ci mimează, ia in derâdere, fantazează” şi are perfectă dreptate. exemplu elocvent fiind şi textul lui George Cuşnarencu.

Textul poetic între literatură, lingvistică şi didactică

Doina SOLTAN, prof. de limba şi lit.rom.-limba engleză

Colegiul de Transporturi din Chişinău

Un text poetic poate fi revelator nu numai prin ce transmite, dar şi prin ce încearcă să ascundă. (Gavriil Stiharul)

Textul poetic nu este o simplă enunţare a unor stări, poezia este trăirea în sine, este emoţia arzătoare.

Pentru Käte Hamburger, liricul „e termenul de opoziţie al genului ficţional. Dacă epicul şi dramaticul sunt considerate, prin grila aristotelică, genuri mimetice, poezia lirică reprezintă genul nonficţional datorită faptului că este alcătuită din enunţuri de realitate, dar fără funcţie de reprezentare, enunţuri considerate autentice pentru că lasă să transpară urmele procesului de prezentare care le-a produs.” [7] Diferenţa specifică faţă de uzul comunicativ al limbajului stă în faptul că liricul are un „eu-origine” indeterminat, care nu poate fi identificat nici cu poetul însuşi, nici cu un alt subiect anume [5], ceea ce ascunde, de fapt, cum observă Genette, o poziţie de compromis în problema caracterului reprezentaţional al poeziei căreia i-ar fi proprie „o formă atenuată de fictivitate”.[3, p. 98.]

Textul liric are o spectru larg de abordare începând cu cea literară şi încheind cu cea culturală şi chiar matematică.

Textul liric interpretat din perspectiva literaturii presupune analiza temei, mesajului, simbolurilor, motivelor, figurilor de stil şi nu în ultimul rând a stării eului liric. Această abordare oferă cititorului/elevului înţelegerea textului la  nivelul sensului poetic.

De exemplu: Fragmentele din poezia lui Eminescu Odă (în metru antic): Când deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de dulce…/ Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.
– coborârea ca şi în Luceafărul e răspunsul la chemarea iubirii dureros de dulce, dar intrarea completă în nemurire se trăieşte prin lecţia suferinţei din iubire care aduce gustul morţii ca voluptate. Totodată, perpetuitatea morţii e sugerată prin act şi nu moartea ca sfârşit sau ca început. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca hercul înveninat de haina-i; / Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării .Atins de moarte, el seamănă titanilor, trăieşte moartea arzând de viu, chinuit ca Nesus.

Pasărea Phoenix, motiv al aceluiaşi text poetic, sugerează firul subţire al speranţei de recâştigare a sinelui, purificat prin ardere, renaşterea iluminată de acest rug, de cunoaşterea de sine.

Deschiderea largă, oferită de principiile lingvisticii integrale elaborate de ilustrul savant basarabean E. Coşeriu, „a favorizat apariţia în ultimii ani a mai multor studii ce semnalează necesitatea abordării textului literar dintr-o nouă perspectivă, numită în conformitate cu accepţia integralistă a termenului, tipologică, aceasta implicând cel puţin două aspecte care nu numai că nu pot fi ignorate, dar neasumarea lor poate conduce la impasuri sau chiar la erori de interpretare a textelor literare. Aceste aspecte sunt:

1. Textul (şi implicit conţinutul semantic al acestuia, sensul) trebuie înţeles ca manifestare a activităţii lingvistice creatoare (ca energeia), şi nu ca obiect (ergon);

2. Finalitatea poetică trebuie înţeleasă ca distingându-se tipologic de celelalte finalităţi (pragmatică şi apofantică) într-un moment profund al instituirii sensului, a cărui finalitate intrinsecă este cea a „creaţiei de lumi” [1, p. 167].

Fundamentală ni se pare de aici înţelegerea sensului textual ca procesualitate, acest fapt antrenând în domeniul poeticii aplicate un demers reinstaurator al activităţii creatoare, ceea ce asigură textualităţii poetice o autonomie funcţională ireductibilă.

Cercetătorul clujean Mircea Borcilă oferă patru tipuri funcţionale de poezie: 1a. tip poetic sintactic (poetica lui Tudor Arghezi), 1b. tip poetic asemantic-asintactic (poezia avangardistă) – cu finalitate plasticizantă; 2a. tip poetic semantic (simbolic-mitic) (poetica lui Lucian Blaga), 2b. tip poetic semantico-sintactic (simbolic-matematic) (poetica lui I. Barbu) – cu finalitate revelatoare” [2, p. 185-196].

Ţinând cont de aspectele prezentate propun exemple elocvente de analiză lingvistică:

Interogația retorică propriu-zisă (IRP), în care schimbarea de construcție se produce între pozitiv și negativ: interogativa cu aspect pozitiv transmite informație semantică negativă, iar interogativa cu aspect negativ pune în valoare o afirmație sigură.

Un exemplu semnificativ în acest sens sunt și următoarele versuri: Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? / N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer? (Mihai Eminescu, Scrisoarea III)

„În interogațiile evidențiate, autorul nu are de întrebat, nici de negat, o face doar formal, căci astfel se accentuează adevărul celor comunicate, acesta din urmă fiind sigur și neatacat.

Aceeași dimensiune a expresivității e potențată și în poezia lui Nichita Stănescu Poem:
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului, / nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, / de teamă să nu-mi striveşti sărutul?..

Interogația propriu-zisă ce a cuprins toată poezia lui Nichita Stănescu transmite, de fapt, emoțiile eului liric, dorința acestuia de a se convinge că încă este iubit și nu e dat uitării. Prin intermediul acestei  interogații retorice se exprimă mai puternic, mai pregnant ideile și sentimentele eului liric, beneficiind de o mai mare expresivitate.”[8, p. 81]

Referindu-ne la sugestivitatea antonimelor din textele poetice menţionez fapul că „autorul pune în contrast şi  termeni care nu au statut de antonimie în sistem.

Pe pămînt avem de toate / Și mai bune și mai rele / Bune, rele, / Și-nchisori și libertate / Și-a putea și nu se poate / Și noroi și stele.  (A. Păunescu)

Termenii din ultimul vers, noroi și stele, sînt puși în contrast nu pe baza sensurilor lor denotative, ci pe baza unei valori simbolice, frecvent utilizată în literatură. Efectul contrastului este cu atât mai mare, cu cât crește distanța semantică dintre cei doi termeni antitetici, prin asocieri cât mai îndrăznețe.

D. Matcovschi  exploatează cu multă măiestrie potențialul antonimelor, printre care și antonimele adjectivale alb-negru. Una din poeziile sale așa se și intituleaza: Alb-negru, din care  vom cita doar fragmentele ce constituie antiteza, contrastul.:

Alb e văzduhul / Pe care-l respir  / Alba-i hîrtia  / Negru-i văzduhul / Pe care-l respir,  / Neagră-i hîrtia.

Opoziția dintre alb și negru în această poezie este o opoziție dintre atitudini și sentimente contrare-doar tot coloritului vieții este redus fie la culoarea albă, fie la culoarea neagra. O astfel de situație vădește o maladie grea, de care dorește să se vindece eroul liric din poezie, ca, vindecîndu-se, să poată vedea și aprecia viața și mediul ambiant în culorile lor adevarate, naturale.

Fiind exprimate prin epitete metaforice, antonimele adjectivale sporesc la maxim efectul contrastului, deșteptînd cititorului sentimente și emoții puternice și profunde.

Folosite ca epitete în componența unor metafore simbolice, antonimele adjectivale construiesc antiteze de o plasticitate, sugestivitate şi emotivitate copleşitoare, provocînd imagini vii şi impresionante. ”[9, p50]

Textul poetic în didactică contribuie esenţial la dezvoltarea capacităţii de interpretare, exprimare a opiniei, stimulează spontanietatea şi creativitatea, dezvoltă spiritul de cooperare, înţelegerea şi toleranţa faţă de opinia celorlalţi etc.

Didactica deţine o gamă largă de metode moderne şi tradiţionale ce facilitează înţelegerea textului poetic din diferite perspective.

În susţinerea ideilor prezentate sunt şi  următoarele exemple :

Brainstormingul cu mapa de imagini stimulează fenomenul de asociaţie a ideilor, valorifică şi capacităţile intelectuale ale fiecărui elev, evitând blocajul de orice natură (cognitiv, emoţional). Procedura de aplicare a metodei respective este următoarea:

– După lectura cognitivă a poeziei, se citeşte problema în faţa clasei (ex.: „Ce realitate descoperă / creează G. Bacovia în poezia Lacustră?”);

– Se organizează un brainstorming oral cu toată clasa (elevii propun diverse variante de răspuns);

– Se prezintă o imagine (ex.: Îngerul călător de Gustav Moreau);

– Urmează brainstormingul individual inspirat de imagine. (Fiecare elev notează toate ideile ce-i apar în urma receptării imaginii, având ca reper întrebările: „Ce sugerează imaginea?”, „Ce idei îţi apar privind-o?”);

O altă metodă este Jocul figurilor de stil . Procedura de aplicare a ei este următoarea:

– Se propun termenii-cheie ai poeziei (ex.: poezia Iarna de V.Alecsandri: iarnă, nori, troiene, fulgi, plopi, întindere, sate, soare, sanie);

– Elevii atribuie fiecărui cuvânt însuşiri, acţiuni neobişnuite, obţinând astfel sintagme inedite. Pentru a le facilita munca, profesorul le poate oferi următorul model:

iarna (cum este?) __________, __________, __________ .

întindere (ce fel de?) __________, __________, __________ .

fulgii sunt asemenea __________, __________, __________ .

– Se discută, din perspectiva originalităţii şi a conotaţiilor, îmbinările de cuvinte formate („Care va impresionat mai mult şi de ce?”, „Ce semnificaţii comportă?”); [6, p.69]

O concluzie generală ce se degajă din cele ilustrate este ca textul liric facilitează dezvoltarea multilaterală a elevului, are un spectru larg de abordări diferite, poate deschide uşi valoroase de cunoaştere şi aprofundare în sensuri de nepătruns.

În orice domeniu, cercetarea, înţelegerea are ca obiectiv cunoaşterea profundă. În sfera înţelegerii şi interpretării textului poetic, cunoaşterea înseamnă depăşirea plăcerii empirice provocate de lectura operei şi pătrunderea în straturile ei de profunzime, în vederea identificării sensurilor ascunse ale acestuia.

Cercetătorul francez, J. Jean-Louis, menţionează: ,,Poezia intimidează: Nu îndrăzneşti să ţi-o apropii, pentru că nu ştii cum s-o iei.” A şti cum să iei poezia presupune a găsi căile de acces către centrul inimii ei.

Bibliografie:

 

  1. BOC Oana, Textualitatea literară şi lingvistica integrală, Cluj, 2007, p. 167).
  2. BORCILĂ M., Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, în SCL, XXXVIII, nr. 3, p. 185-196
  3. GENETTE Gérard, Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, traducere şi prefaţă de Ion Pop, Bucureşti, Editura Univers, 1994, p. 98.
  4. GOT Mioriţa, Rodica Lungu, Literatura română-Piteşti:Nomina, 2007
  5. HAMBURGER Käte, Logique des genres littéraires, Paris, Seuil, 1986.
  6. ŞCHIOPU Constantin, Metodica predării literaturii române- Chişinău: 2009
  7. BODIŞTEAN Florica, Propuneri pentru o clasificare modală a liricului //Limba română, nr.9-10, 2009
  8. SOLTAN Doina,  Interogaţia retorică-sursă de expresivitate//Rezultatele comunicărilor ştiinţifice: Sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti, 25-26 aprilie 2013
  9. SOLTAN Doina, Antonimia-sursă a expresivităţii // Rezumatele  comunicărilor de la Conferinţa intreuniversitară Educaţie prin cercetare-garant al performanţei învăţământului superior. 2-4 mai 2012

INTEROGAȚIA RETORICĂ-SURSĂ DE EXPRESIVITATE

DSC09377

   

   

Articol științific

Doina SOLTAN , studentă, Facultatea de Litere, USM

Sabina CORNICIUC, dr., conf. univ., conducător științific.

În comunicarea noastră ne vom axa pe două noțiuni complexe: interogația retorică și expresivitatea. În literatura de specialitate uneori se pune semn de egalitate între expresiv și afectiv, alteori expresivitatea e sinonimă cu esteticul sau se confundă cu suma mijloacelor de expresie ale limbajului poetic. Cercetătoarea Elena Slave menționează că expresivitatea este acel mod de exprimare care servește la comunicarea mai nuanțată a oricărui conținut afectiv, emoțional sau volitiv.

Interogativa, folosită ca mijloc retoric, face mai percutant contactul dintre mesaj și receptor, posedând o facultate deosebită de a contribui la realizarea unui plus de cunoaștere.

Mihai Șora în studiul Despre dialogul interior menționează că atât întrebarea cât și răspunsul, cu întreaga lor complexitate de valori, sunt stări vitale ale unei ființe.

Sabina Corniciuc, dr., conf.univ. propune următoarea tipologie a interogațiilor retorice:

Interogația retorică propriu-zisă (IRP), în care schimbarea de construcție se produce între pozitiv și negativ: interogativa cu aspect pozitiv transmite informație semantică negativă, iar interogativa cu aspect negativ pune în valoare o afirmație sigură.

Un exemplu elocvent sunt și următoarele versuri: Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? / N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer? (Mihai Eminescu, Scrisoarea III)

În interogațiile evidențiate, autorul nu are de întrebat, nici de negat, o face doar formal, căci astfel se accentuează adevărul celor comunicate, acesta din urmă fiind sigur și neatacat.

Aceeași dimensiune a expresivității e potențată și în poezia lui Nichita Stănescu Poem:
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului, / nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, / de teamă să nu-mi striveşti sărutul?..

Interogația propriu-zisă ce a cuprins toată poezia lui Nichita Stănescu transmite, de fapt, emoțiile eului liric, dorința acestuia de a se convinge că încă este iubit și nu e dat uitării. Prin intermediul acestei  interogații retorice se exprimă mai puternic, mai pregnant ideile și sentimentele eului liric, beneficiind de o mai mare expresivitate.

Interogațiile autoricești (IRA) sunt alcătuite după modelul întrebare-răspuns, lucru ușor explicabil prin faptul că autorul ca și cum ar iniția un dialog cu cititorii, pe care îl „reprezintă” tot el prin răspunsurile sale:

Ce e amorul? / E un lung /Prilej pentru durere, / Căci mii de lacrimi nu-i ajung / Și tot mai multe cere. (Mihai Eminescu, Ce e amorul?)

Întrebarea, de data aceasta, e doar un impuls, un pretext pentru  comunicarea clară, neîntârziată a unui adevăr. Autorul se simte obligat să-și exprime explicit, onest atitudinea sa față de realitățile discutate. În această ordine de idei, putem afirma că răspunsul nu e formal, ci are rolul de a potența ideea de bază, de a face simțită prezența autorului în mesajul transmis.

Interogațiile meditative (IRM) se pretează caracteristicii date de Al. Robot: „întrebările cele mai frumoase sunt cele care rămân fără răspuns”. Autorul nu formulează întrebarea pentru a include în chiar structura sa răspunsul (ca în cazul IRP), nu anexează nici o variantă de răspuns (ca în cazul IRA) și nici nu caută în persoana receptorului un potențial furnizor de informații.

Mărturie elocventă a setei de comunicare sunt următoarele versuri, intitulate sugestiv de D. Matcovschi Întreabă-mă:

Întreabă-mă: de ce nu vin, / dar plec mereu? / Întreabă-mă: de ce suspin, / de ce mi-e greu? (…) / Întreabă-mă: din ură vin  / sau din bluestem? / Întreabă-mă: de ce nu scriu, /  de ce mai scriu? / Întreabă-mă, întreabă-mă, / întreabă-mă ceva… / Dar nu tăcea, dar nu tăcea, dar nu tăcea!

După cum bine se vede, pentru poet nu există întrebări minore, iar pentru a evita „primejdia tăcerii”, aceasta echivalând, în alți termeni, cu tragedia incomunicabilității, toate întrebările își au rostul și rațiunea lor.

Reluarea anaforică a verbului declarandi a întreba la imperativ (de 21 de ori) nu poate fi dată pe seama necesităților de ordin prosodic, ci este, mai degrabă, un procedeu de implicare directă, explicită a destinatarului în mesaj.

Poetul se declară împotriva „inflației verbale”(H.Wald) și încearcă să iasă din mrejele interiorizării pentru a-și împărtăși complexitatea stărilor de conștiință, experiența sa cognitivă, culturală și afectivă. Faptul e confirmat și prin repetiția segmentului imperativ-negativ de la finele poeziei: dar nu tăcea, dar nu tăcea, dar nu tăcea ceea ce constituie, în definitiv, o invitație spre înțelegere și coparticipare.

Preferința poeților pentru structura interogativ-retorică nu e deloc întâmplătoare și se explică prin tendința de a stabili un contact între ideea poetului (mesajul) și cititor. Interogația, de fapt, este o provocare, la care apelează poeții pentru a spori expresivitatea versurilor.

În literatura de specialitate, se menționează că ele servesc pentru a constata ceva, accentuându-se că adevărul celor exprimate nu poate fi contestat.

La finele acestor gânduri suntem în măsură să accentuăm că interogația este utilizată de către poeți, și nu numai, pentru a exterioriza un registru foarte amplu de idei, sentimente, atitudini și, firește, au o funcție, trădează o intenție și vizează un efect.

O concluzie generală ce se degajă din cele ilustrate mai sus este ca interogația, folosită ca modalitate retorică de propulsare a unui enunț ce transmite informații în maniera expresivă, poate produce efecte stilistice și estetice irepetabile. În fața unei interogații formulate cu grijă nu știi ce să admiri: seninătatea formei, abundența fecundă a ideii sau a informațiilor transmise. Cu siguranță însă că valoarea ei expresivă poate fi măsurată în caratele unei lecturi eficiente, menite a schimba sistemul de valori ale cititorului.

Rezumatul comunicării științifice cu care m-am plasat pe locul 3 în etapa finală a Conferinței Științifice Studențești. Acesta urmează să fie publicat în CULEGEREA DE ARTICOLE ȘTIINȚIFICE A USM

ACTUALITATEA OPEREI LUI I.L. CARAGIALE

 

SOLTAN DOINA, studentă anul II, Facultatea de Litere, USM

CAZACU ADRIANA, dr., conf. Univ., conducător științific

I.L.Caragiale  este fondatorul  comediografiei românești, posesorul unui limbaj propriu, energic, inconfundabil. I.L.Caragiale a desăvîrșit teatrul de satiră socială. Într-o perioadă de prefaceri și frămîntări sociale determinabilă istoric, suprinzîndu-și contemporanii de la porțile orientului pendulind între două culturi, între doua vîrste, nelimpezi sufletește și moral, nesincronizați cu spiritul european al vremii. Utilizînd cu abilitate comicul de limbaj și de situație, generat de contrastele existente între formă și fond, între ceea ce erau personajele sale  în realitate și ceea ce voiau să pară a fi în ochii concetățenilor lor, I.L.Caragiale a realizat personaje tipice memorabile, ce fac concurență starii civile. Este la Caragiale un umor inefabil, independent de orice observație ori critică, constînd în caragialism, adică într-o maniera proprie de a vorbi.

Ne întrebăm : Cît de actual este astăzi Caragiale?

În ce constă actualitatea sa nu e greu de observat. Pe scurt, viaţa politică şi morală românească pare a se inspira, după 1989, ca şi în alte momente istorice, din opera lui Caragiale. Al. Paleologu a mers pînă la a susţine că democraţia parlamentară în genere, păstrează ceva din spiritul caragialian. Atitudinile şi limbajul clasei politice actuale seamănă izbitor cu cele din Momente ori din piesele de teatru, care descriau tot o tranziţie. Caţavencu, jupîn Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, cetăţeanul turmentat, Dandanache, Didina, Nae, lanţul slăbiciunilor, triumful talentului, Domnul Goe şi atîţia alţii nu mai sunt personaje ori situaţii literare. Societatea noastră e plină de ele. Eroii lui Caragiale se află printre noi. Uitaţi-vă în jur, deschideţi televizorul, răsfoiţi presa, ciuliţi urechile şi-i veţi recunoaşte.

Ar trebui adăugat că actualitatea temelor, preocupărilor, limbajului etc. din opera lui Caragiale a fost dublată, în deceniile din urmă, de numeroase tentative de actualizare a scriitorului. Actualizarea nu constă în încercarea de a-l păstra în actualitate. Ea, de altfel, nu priveşte sentimentul comun al românilor că satira caragialiană continuă a avea obiect, în pofida enormelor schimbări din societate. Actualizarea este, aş zice, omagiul pe care breasla literară şi actoricească l-a adus lui Caragiale, voind a vedea în el un “contemporan al nostru”, nu doar ca observator social şi moral, dar şi ca modalitate artistică de a trece în literatură observaţiile. Un studiu al lui Al. Călinescu de acum cîteva decenii demonstra cum pot fi citite schiţele lui Caragiale în cheie modernă. Altul, al lui M. Iorgulescu, identifica marea trăncăneală din Caragiale cu zgomotul ideologiei şi retoricii comuniste. E. Ionescu a profitat din plin de teatrul înaintaşului său spre a crea o formulă dramatică revoluţionară, dar în care spiritul caragialian se păstra destul de bine. Regizorii au pus în scenă piesele (Noaptea, Scrisoarea, Conu’ Leonida) ca şi cum ele ar fi fost concepute astăzi.

Apelînd la opera lui Caragiale ca instrument de înțelegere a prezentului, aș vrea sa mă opresc, fie și pentru a exemplifica, asupra unei realități a momentului actual: relația presă-politică. Urmărindu-l pe nașul lui Rica Venturiano, vom descoperi cîteva trăsături de esență ale acestei relații de o deosebită importanță pentru democrația de azi.

Lumea lui Caragiale surprinde chiar de la început prin ceea ce am numi puterea presei. E vorba, mai întîi, de puterea exercitată asupra lumii politice. În O scrisoare pierdută, de exemplu, prefectul și partidul de guvernamînt se dau de ceasul morții ca să impiedice publicarea scrisorii compromițătoare. La rîndu-i, Zoe e în stare de orice pentru ca documentul să nu apară în presă. Îl cheamă pe Cațavencu, îl roagă, îi promite că-i va sprijini candidatura. În ciuda bunei păreri pe care o au jurnalistii nostri despre ei înșiși, presa de azi nu are puterea presei din lumea lui Caragiale. Deși mijloacele sînt aceleași: publicarea dosarului pentru a te scoate din jocul politic.
Și, totuși, prin unele note, lumea lui Caragiale se apropie de lumea noastră de azi. Ce face Trahanache pentru a contracara publicarea documentului compromițător despre Zoe? Anunță că, la rîndu-i, a descoperit un document compromițător despre Cațavencu. Deși, Caragiale nu ne-o spune, noi știm însă, că documentul urma să fie reprodus în presa pro-Putere. Cautînd o paralelă între trecut și prezent, vom regăsi gestul lui Trahanache în intreaga presă de azi. Pentru scoaterea din joc a unui adversar, se apeleaza la publicarea unui document compromițător.

Nu numai politicieni precum Cațavencu, dar și oamenii simpli cred în eficiența scandalului din presa. Putem raporta la situația noastra politică. De mai bine de 4 ani „cetățeanul turmentat ” din RM te întreabă cu cine votezi sau pe cine să voteze, nu se  poate alege președintele țării, iar în presă găsim tot felul de aberații privint imaginea candidațior și a fracțiunii democratice.

Opera caragialiana este și are sa rămînă actuală nu doar prin funcția referențială directă, prin virtutea de a semnala fascinant defecte inerente eternului omenesc, ci și prin ceea ce relevă inaparent, chiar involuntar, poate.

Sintetizînd cele afirmate, nu pot decît să reiterez că, esențialmente, creația lui Caragiale sînt și rămîn actuale prin eternul uman inclus în figurile, decorurile și limbajul de epoca. Expresii ale climatului moral „balcanic”, personajele  încarnează trăsături ale sufletului omenesc veșnic. Nu numai trăsături înjositoare. Versatilitatea, superficialitatea, frivolitatea, laudarosenia, înclinația spre parazitism le fac detestabile, însă tot atît de caracteristice naturii lor sînt însușiri ca vioiciunea, suplețea, agerimea mintală, și altele, de același gen, care le confera un incontestabil farmec.

Pesonajele lui Caragiale cumuleaza nu doar defecte, ci si anumite atribute pozitive ale umanitatii eterne.

Bibliografie.

  1.  Călinescu George. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. – Bucureşti: Minerva, 1988.
  2. Leu Paul. Universalitatea și actualitatea operei lui I. L. Caragiale.//Revista de Lingvistică și Stiință Literară, 1993, Nr.2
  3. Preda Marin. Derspre actualitatea lui I. L. Caragiale.// Basarabia, 1992, Nr. 6
  4. Coroiu Constantin. Caragiale, mereu Caragiale.// Convorbiri literare, 2008, Nr.1
  5. Coroiu Constantin. Eternul Caragiale de fiecare zi.// Convorbiri literare, 2007, Nr.2
  6. Săvoiu Adrian. I. L. Caragiale, contemporanul nostru?// Limbă și Literatură, 1998, vol. III-IV