Arhive

TRISTE GÂNDURI ÎNTR-O MARE CARTE

 

Omul în căutarea sensului vieții,   Viktor Frankl

830

Cum era viața de zi cu zi într-un lagăr de concentrare, așa cum se reflectă ea în mintea deținutului de rând?

Răspuns la această întrebare îl puteți găsi în Omul în căutarea sensului vieții de Viktor Frankl.

Lectura acestei cărți vă ofera posibilitatea să faceți cunoştinţă cu sindromul „bolii sârmei ghimpate”.

O linie de subiect extraordinară, o temă ce te sensibilizează, un autor ce te ajută să înțelegi oroarea, deși e prea puțin spus, care au suportat-o  mii de oameni…

Autorul, după cum menționează și el, și-a făcut curaj să aștearnă experiența a trei ani de teroare in lagarele naziste de la Auschwitz și Dachau trăită împreună cu prietenul său și să-și divulge numele.

„Am fost un simplu număr, 1 1 9 104, şi în cea mai mare parte din timp am săpat şi am montat şine de cale ferată. Fiecare zi, fiecare ceas ne ofereau şansa de a lua o decizie, o decizie care determina dacă te supuneai sau nu acelor puteri ce ameninţau să te jefuiască de propriu-ţi sine, de libertatea ta lăuntrică; care determinau dacă deveneai o jucărie la dispoziţia împrejurărilor, renunţând la libertate şi demnitate, fiind modelat după chipul și asemănarea deţinutului tipic.” Viktor Frankl.

E îngrozitor… să găsești „lăgărul de supraviețuire” a unor suflete.

Îl voi cita, în continuare, pe autor pentru a prezenta mai bine tragismul ce se  ascunde în această carte „Simptomul caracteristic primei faze este şocul. în anumite condiţii, şocul putea chiar să preceadă intrarea formală a deţinutului în lagăr. Vă voi da ca exemplu chiar împrejurările propriei mele intrări în lagăr. O mie cinci sute de persoane călătoriseră cu trenul mai multe zile şi nopţi la rând: în fiecare vagon se găseau 80 de oameni. Cu toţii fuseseră nevoiţi să stea peste bagajele lor, peste puţinele rămăşiţe ale lucrurilor lor personale. Vagoanele erau atât de pline, încât doar prin partea de sus a ferestrelor mai putea pătrunde cenuşiul zorilor. Cu toţii ne aşteptam ca trenul să se îndrepte spre vreo fabrică de muniţie unde să fim folosiţi ca mână de lucru. Nu ştiam dacă ne aflam încă în Silesia sau dacă ajunseserăm deja în Polonia. Sirena locomotivei suna straniu, asemenea unui strigăt de ajutor scos din compasiune pentru nefericita-i încărcătură destinată pierzării. Trenul se opri, evident, în apropierea unei staţii principale.” Era lagărul unde urma să caute sensul vieții…

Dostoievski spunea cândva: „Există un singur lucru de care mă tem: să nu fiu vrednic de suferinţa mea.” Cuvintele acestea îi veneau deseori în mintea autorului după ce ce i-a întâlnit pe martirii aceia, al căror comportament în lagăr, a căror suferinţă şi moarte au dat mărturie despre faptul că ultima lor libertate, cea lăuntrică, nu se poate pierde. Despre ei se poate spune că au fost vrednici de suferinţele lor; modul în care le-au îndurat a fost o veritabilă realizare lăuntrică. Tocmai această libertate spirituală – care nu ne poate fi luată – este aceea care dă sens şi rost vieţii noastre.

Frankl arată limpede că sunt trei căi prin care omul poate găsi un sens în viată. „Prima din aceste căi se referă la muncă, la ceea ce el numeşte „viață activă”, prin intermediul căreia omul „creează valori” sau „săvârşeşte o faptă anume”. Cea de a doua cale este mai mult una contemplativă, „pasivă”, în care omul nu creează, ci primeşte în dar ceva de care se poate bucura-frumosul, binele, adevărul din natură sau din cultură, ori dragostea unei alte persoane. Ultima cale prin care omul poate găsi sensul în viaţă este suferinţa. În acest din urmă caz, sensul poate fi tocmai de a îndura cu demnitate şi curaj suferinţa care îi este impusă şi pe care nu o poate înlătura.”

Un bine-cunoscut psiholog cercetător atrăgea atenţia asupra faptului că viaţa în lagăr ar putea fi numită o „existenţă provizorie”. Am putea-o completa definind-o ca „existenţă provizorie cu durată nedeterminată”. Viaţa le păruse absolut fără niciun viitor. O priveau ca şi cum ar fi fost deja sfârşită şi încheiată, ca şi cum ar fi murit deja.

Tot ceea ce era dincolo de sârma ghimpată devenea atât de îndepărtat – cu neputinţă de atins şi, într-un anume fel, ireal. Evenimentele şi oamenii dinafară lagărului, toată viața normală de dincolo căpăta pentru deţinut o înfăţişare fantomatică.

În timpul suferinței îndurate și parțial din cauza acesteia, autorul și-a dezvoltat viziunea psihoterapeutica, cunoscută sub numele de logoterapie. În centrul teoriei sale sta convingerea că forța motivatoare fundamentala a omului este căutarea sensului existenței.

De asemenea, trebuie menționat faptul că sensul vieții lui era rescrierea manuscrisului care i-a fost luat de naziști și face profunde analize psihologice în lagăr, îi ajută pe toți să găsească motivația pentru a trăi, scoate doi prieteni din crize și în partea a doua realizează o profundă descriere a logoterapiei competată de sondaje și exemple.

Iată un exemplu perfect:

Odată, un medic generalist în vârstă a apelat la mine din cauza unei depresii severe. Nu putea trece peste pierderea soţiei sale, care murise cu doi ani înainte şi pe care o iubise mai presus de orice. Dar cum puteam eu să-l ajut? Ce să-i spun? Ei bine, m-am abţinut să-i spun ceva la nimereală şi în schimb l-am confruntat cu întrebarea: „Doctore, ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi murit dumneata primul şi soţia dum’itale ţi-ar fi supravieţuit?” „Oh, mi-a răspuns el, ar fi fost îngrozitor! Ce ar mai fi suferit!” Atunci i-am replicat: .Vezi, doctore, soţia dumrtale a fost cruţată de o astfel de suferinţă, şi negreşit că tu eşti acela care ai cruţat-o, cu preţul faptului că tu îi supravieţuieşti şi o jeleşti.” Nu mi-a răspuns absolut nimic, dar mi-a strâns mâna şi a părăsit liniştit cabinetul meu. într-un fel, suferinţa încetează să mai fie suferinţă din clipa în care îşi găseşte un sens, ca de pildă sensul sacrificiului.

Omul în căutarea sensului vieţii este o remarcabilă combinaţie de ştiinţă şi umanism şi o introducere în cea mai semnificativă mişcare psihologică a zilelor noastre.

Potrivit lui Gordon W. Allport, cartea reprezintă „mai mult decât povestea biruinței lui Viktor E. Frankl asupra morții: este o remarcabila combinație de stiință și umanism și o introducere în cea mai semnificativă mișcare psihologică a zilelor noastre.”

Mesajul în sine pe care ni-l prezintă Viktor Frankl este unul optimist, profund și real.

Conchid cu ideea că rândurile poveștii medicului psihiatru, Viktor Frankl, mi-au înțepat inima…

Reclame

PRINTRE RÂNDURI…

Imagine

Lectură?

Cred că fiecare om găsește o sămință de liniște în lectură…Vreau să cred că fiecare din noi iubește să-și stiga setea de noi gânduri cu o carte.

Zilele acestea răscolind prin lucrurile mele de suflet am găsit caietul  de eseuri din clasa a cincea. Cu nerăbdare și bucurie în suflet am început să-l răsfoiesc. Gustam cu mare plăcere din fiecare rând, din fiecare idee scrisă și îmi derulau în față momentele de la lecțiile de limbă și literatură română, când așteptam să mă ajungă rândul să-mi dau frâu liber emoțiilor așternute în ciețelul meu de gânduri…

Uite că în dulcea călătorie a amintirilor am găsit o descrie a cărții (referirea fiind la general, nu la una preferată sau citită). Am fost inundată de plăcere.

N-am știut sau, mai bine zis, nu mi-am dat seamă că de mică îndrăgeam atât de mult lectura.

Abia acum am înțeles că pasiunea pentru CUVÂNT  se ascunde încă în copilărie.

Lectura, dragii mei, e lumea în care ne transpunem fiecare diferit, e momentul de liniște sufletească și momentul de zbor în universul poetic al autorului.

Lectura trebuie să fie masa principală a fiecăruia. Ea îți alimentează sufletul cu cele mai necesare vitamine…

Rămânând să dau dreptate, profesoarei mele care spunea: „Un om, dragii mei, trebuie să citească pe zi măcar câteva rânduri, însă un filolog să nu să se limiteze la câteva pagini…”, îndemnul meu, nu e altul decât să citim…

Viața în zâmbete

Geniul de a fi,  Ana Blandiana

Când auziți de Ana Blandiana la ce vă duce gândul?

Anul trecut când am prezentat pe scenă Casei de Cultură a USM eseul „Despre zâmbet”, (la ora: Arta vorbirii ) un coleg de grupă ma întrebat: Autorul e chiar Ana Blandiana? Eu o cunosc ca o poetă desăvârșită?

Da, Ana Blandiana e chiar desăvârșită, e extraordinară nu doar în poezie, ci și în proză.

Eram, probabil, clasa a zecea când am primit un premiu de cărți de la concursul „Izvoarele înțelepciunii” în care se găsea și cartea „Geniul de a fi”. În urma lecturii acestei cărți am putut spune doart atât: că Ana Blandiana este un izvor nesecat de gâduri și chiar de povețe, de situații care se întâmplă oricui de „bânduieli”reale.

Ana Blandiana ne face cititori activi, ne implică în poveste, ne sensibilizează prin rândurile ei de suflet.

Însăși poeta ne spunea prin luna lui Făurar 2012 în Sala senatului a USM că „a scris pentru suflet, pentru cei sensibil…”

În cartea „Geniul de a fi” de Ana Blandiana găsiți nenumărate eseuri, povestiri ce te ademenesc ca cântecul sirenelor, numai că înecându-te în gânduri nu te mai poți desprinde de ea și mereu îți perindă în minte frânturi din textele Anei Bandiana.

Sensibilizată de-a ei slove vă prezint mai jos puțin din maiastra-i operă, eseul care mă caracterizează perfect…

Despre zâmbet 
de Ana_Blandiana 

-Nu te-am văzut niciodată fără zâmbet – îmi spuse într-o zi un prieten pe un ton în care admirația avea toate însușirile reproșului.

-Mi se pare firesc, i-am raspuns, nici dezbrăcată nu m-ai văzut niciodată.

-Vrei să spui că zâmbetul este pentru tine o haină – se miră el aproape acuzator.

-Vreau să spun că zâmbetul poate fi de foarte multe feluri și poate îndeplini foarte multe funcții- complexitatea unei personalități putând fi de altfel stabilită și dupa lărgimea diapazonului de zâmbete de care dispune – iar una din aceste funcții, cea mai neînsemnată,desigur, dar și cea mai curentă, este aceea de a oferi celorlalți o înfățișare decentă, indiferent câtă suferință s-ar camufla dincolo de ea.

-Dar asta înseamnă a statuta nesinceritatea, a ridica ipocrizia la rang de virtute! – strigă, revoltat cu adevarat, amicul meu.

-Numai în măsura în care și a fi civilizat înseamnă a fi ipocrit. Bineînțeles că în epoca de piatra totul trebuie să fi fost mai direct, cel ce suferea își răcnea probabil instinctele la gura peșterii, fără a-ți pune probleme de discreție și fără a se gândi la liniștea celorlalți. Primitivul era desigur mai „sincer”.Numai că mie răcnetul nu mi se pare o chestiune de sinceritate, ci una de voință și de cultură.

-Bine, dar în felul acesta zâmbești oricui, dușmanilor ca și prietenilor.

-Bineinteles. Am considerat întotdeauna că a acorda salutul și zâmbetul celor cu care nu ești de acord, celor de care te despart idei și credințe este o dovada – pe care ți-o dau și ție însuți în primul rând – că nu vrei să le bagi la cap, o dată cu argumentele, și un glonț. De altfel, ți-am spus că zâmbetele sunt de foarte multe feluri: a zâmbi unui dușman poate fi o sfidare, poate fi dovada pe care i-o arunci – cu cât mai elegant, cu atât mai usturător – că răul pe care ți l-a făcut nu te-a atins. Mi s-a părut întotdeauna demn să nu acuz o lovitură, decât să ripostez la ea. Am preferat să nu lovesc, decât să mărturisesc că am fost lovită.

-Cu cât te ascult, cu atât trebuie să recunosc, mă convingi și – ca să fiu sincer până la capăt – mă și sperii puțin.

-De ce? Singurul fel de zâmbet pe care l-am disprețuit și nu l-am folosit niciodată a fost zâmbetul ofensiv, provocator.

-Oricum, de acum încolo va trebui sa fiu mult mai atent la descifrarea zâmbetelor tale…

-Nu trebuie să exagerezi: cele mai multe dintre ele îmi sunt adresate mie – cu cât mi-e mai greu, cu atât am nevoie de mai multe argumente pentru a mă convinge că încă rezist.