Arhivă | Aprilie 2014

Aripi străine

Imagine.7245

Am aruncat haina mică a amintirilor

şi printre ele fug energică, patetică.

Îmi voi prinde în păr floarea eretică

să pot adulmeca  mirosul amar al clipelor…

                                        Mă las în braţele vântului, uşor, uşor,

                                        Şi vrea să-mi prindă aripile sale de dor…

                                        Se plimbă încet, printre noi,  înfricoşător

                                        Rămâne, în urmă,  parcul trist, gânditor.

Amurgul veghează  călătoria spre cer

Nu vreau  alinare tristă să cer,

să mă cutremur  retrăind un cântec fredonat;

pe care cândva, demult, l-am adorat…

Anunțuri

Aripa tânărului profesor

IMG_2791

  Arta supremă a profesorului este de a trezi bucuria exprimării creatoare şi bucuria cunoaşterii…

Albert Einstein

       Paulo Coelho zice că fiecare primeşte un nume când se naşte, dar trebuie să fie în stare să-şi boteze viaţa cu un cuvânt care să-i dea un sens şi e pe bună dreptate această afirmaţie, căci dacă n-ar exista acest botez am fi o corabie fără vânt,  nu vom putea ajunge niciodată nicăieri,  am fi asemeni un vânt în deşert, care suflă în pustiu şi nu rămâne nimic în urma lui.

Eu mi-am botezat viaţa cu un cuvânt care de pe 25 martie 2013 îmi călăuzeşte paşii timizi  în  universul pedagogiei şi acesta este CREAŢIA – creaţia de  frumos, de educaţie, de cuvinte ce mângâie sufletul celui îndrăgostit de el, creaţia de vise şi destine…

Dorinţa de a păşi pe acest tărâm frumos, dar dificil, în acelaşi timp, s-a născut din copilărie şi a fost alimentat cu vise care, într-un final, au devenit realitate.

Absolvetă a Facultăţii de Litere şi a Facultăţii de Arte Frumoase, secţiunea Teatru dramatic ale Universităţii de Stat din Moldova, în prezent masterandă şi absolventă a şcolii  pedagogice, oferită de scumpii mei părinţi, mi-a permis să descopăr plăcerea de a fi profesor.

Cuvântul este opera de artă, acea eternitate unică ce aduce în lume răspunsurile şi întrebările. Şi acesta plăsmuieşte cu delicateţe literatura, ceea ce mă ajută să-mi călăuzesc discipolii în lumea înţelepciunii. Dar înainte de a oferi elevilor hrana sufletească  aromată a limbii şi  literaturii române şi a limbii engleze, trebuia să aflu care sunt tainele pedagogiei.

Ce înseamnă a fi profesor? Era prima întrebare care mă frământa la început… Cred că un bun profesor trebuie să obţină un dozaj armonios între dragoste autentică pentru materia pe care o predă, simpatie pentru elevii săi (implicând o constantă bunătate a inimii), rigoare bine temperată şi pasiunea pentru domeniul ales. A fi profesor înseamnă a trăi prin elevi, inundat de  întrebări şi aşteptări ascunse. Această nobilă profesie implică răbdare, atenţie, o continuă pregătire, o permanentă creaţie de personalităţi.

Colegiul de Transporturi din Chişinău a fost spaţiul magic ce mi-a deschis larg uşile pentru dezvoltare în cariera mea profesională, mi-a dat aripi să zbor în universul miraculos al pedagogiei. Fiind moderator al Cenaclul literar „Ad litteram…”,  am descoperit talentul ascuns al unor elevi aparent insensibili, dar care tăinuiesc cuvinte ce le alimentează coarda sensibilă, devenind iubitori  de limbă, frumos şi literatură. Grupul de elevi a dat dovadă de dăruire, muncă şi talent la prima ediție a Festivalului Republican „Focul din vatră”, unde au prezentat o lecţie de patriotism, curaj, bărbăţie şi despre trecutul nostru istoric, transmiţând sălii un amalgam deosebit de emoţii. De asemenea, elevii cenaclului au sorbit din osteneala poetică a maestrului Vieru, din poezia viereană care reprezintă cântecul ce alină sufletele sensibile, melodia ce răsună în fiecare din noi, rugăciunea ce o rostim la greu şi deznădejde, participând cu entuziasm la Festivalul Republican Floarea omeniei, organizat de Colegiul Politehnic din Chişinău, obţinând merite deosebite.

Surprinzător este faptul că în această perioadă, relativ scurtă, m-am delectat cu foarte multe fraze, care pot deveni celebre, deşi pe alocuri sunt naive. Iată câteva din gândurile elevilor mei de la testele de evaluare ale anului I, care m-au bucurat şi mi-au oferit o satisfacţie deosebită: Iubirea e ca un blestem pentru toată viaţa şi nu poţi scăpa niciodată de el…. Mereu  trebuie să ai răbdare şi să nu dai afară dragostea din inimă, pentru că se va transforma în amărăciune. Eul liric o iubea atât de mult  pe ea, încât de orice se atingea ea, devenea gelos. Era gelos chiar şi pe iarba care o atingea, chiar şi pe roua care-i uda picioarele dimineaţa, chiar şi pe Dumnezeu care avea grijă de ea.Iubirea e o eternitate (un alt titlu poeziei „Blestem” de Nicolae Dabija). Aşa cum pământul nu se poate apropia de cer, aşa şi el nu putea sta departe de iubita sa. Gelozia e propria speranţă, eşti gelos, dar iubeşti, deoarece ştii că mai ai o speranţă, dragostea nu vine singură, ci trebuie s-o cauţi şi să lupţi pentru ea. A ta iubire sunt ca şi al tău blestem.

A fi profesor e o binecuvântare, pentru că de el depinde viitorul discipolilor acestuia, pentru că această  măreaţă profesie însumează multe obligaţii ce le poate  face doar cu plăcere şi anume să nu uite că a fost cândva tânăr şi neliniştit,  să ştie să treacă diplomatic peste micile greşeli ale celor ce învaţă, să se bucure împreună cu ei de succesele lor, să-i încurajeze continuu, dându-le mereu aripi spre viitor, să ştie să aprindă în sufletul fiecărui învăţăcel şi bucuria cunoaşterii, dar şi bucuria creaţiei!

Cuvântul este pâinea cu care îmi hrănesc discipolii,  cu care le alint foamea de limbă, de patrie şi de istorie, este apa cu care le potolesc  setea de adevăr, de fericire şi de dragoste…

Dragi elevi,

CITIŢI!  Poate lectura nu vă va ajuta să descoperiţi tainele vieţii, să câştigaţi mai mulţi bani, dar vă va ajuta să înţelegeţi viaţa mai bine. Lectura vă va conduce spre împărăţia frumoasă a cuvântului, a ideilor minunate. Fiţi  devoratori de cărţi şi societatea nu vă va devora!

ZÂMBIŢI! Orice s-ar întâmpla nu uitaţi să zâmbiţi, pentru că el dă expresivitate şi frumuseţe feţei şi sufletului vostru. Nu lăsaţi nişte întâmplări nefericite să vă descurajeze, să vă şteargă seninătatea din ochi şi să aşterne tristeţe în loc de un zâmbet larg şi frumos.

ÎNVĂŢAŢI! Toată viaţa învăţaţi! Aceasta este calea spre succes, spre o carieră de succes, spre o viaţă inundată de realizări frumoase. Invăţaţi de la toţi şi de la toate! ALEGEŢI SĂ DEVENIŢI CINEVA!

 

DOMNIŞOARA CHRISTINA (1936) de Mircea Eliade

Mircea Eliade scrie romanul Ştefania, o continuare a romanului Huliganii, se opreşte însă din scris pentru a încerca o tehnică nouă şi o altă zonă tematică. Interesul lui merge spre o proză de tip  fantastic cu două surse de inspiraţie: una folclorică (Domnişoara Christina , Şarpele) şi alta , continuând linia Isabel şi apele diavolului, Maitreyi, magia indică.29322_53907

„Un roman fantastic nu se poate baza nici pe atmosferă, nici pe tehnică. În primul rând e nevoie de o acţiune fantastică, de intervenţia unor agenţi extra-umani care  să transforme un episod într-un destin şi o stare sufletească într-un delir.”

Mircea Eliade renunţă la fantasticul dat de Edgar Poe şi pune cititorul modern în contact nemijlocit cu o realitate iraţională, dar concretă. Acesta porneşte de la ideea că există o prezenţă fantastică în folclor şi că individul poartă în sine o intuiţie a globalităţii, care se leagă de subconştientul uman.

Domnişoara Christina este un roman cu strigoi şi, totodată, un roman oniric, ambele în tradiţie eminesciană. Este prezent mitul din Luceafărul, dar şi din alte poeme eminesciene şi anume mitul hiperionian, dar şi  reveria onirică din Sărmanul Dionis.

image

Romanul lui Eliade este plin de semne care ne induc spre descoperirea anumitor sugestii.

Fantasticul la Eliade nu se desprinde din atmosfera sau, mai bine zis, din elemente tradiţionale fantasticului, miraculosului (amintim aici prezenţa strigoiului), ci din modul în care individul normal trăieşte şi percepe supranaturalul.

Acţiunea se petrece la un conac din preajma Giurgiului. Aici, petrec o scurtă vacanţă pictorul Egor Paşcheivici (pentru a picta) şi arheologul Nazarie (face săpături  într-o localitate  apropiată unde există vestigii greco-thraco-scitice, iar în timpul de graţie este poet). Profesorul-arheolog este un creator, un om, altfel zis, cu o sensibilitate receptivă la mituri.

Sanda, de care este îndrăgostit Egor, şi Simina, de 9 ani, îndemoniată, făcând parte din seria fetiţelor vicioase înfăţişate în romanele indice, sunt fiicele dnei Moscu. Simina, de fapt, este personajul principal al romanului, şi nu Domnişoara Christina. Este de remarcat că în roman apare o Doică dubioasă care îi spune fetiţei basme şi alte năzbâtii despre Domnişoara Christina. Rolul acestui personaj nu este precis formulat. Fiind martor necredibil al întâmplărilor ciudate, complice al Siminei etc.

Planul oniric se prezintă prin faptul că multe fragmente (scene) din roman se petrec în vis, toţi cei care sunt la conac o visează pe Domnişoara Christina sau, cum spune dna Moscu : visele sunt lumea…cea de-a doua, se petrec multe fapte care tulbură lumea reală.

Egor este vizitat de Domnişoara Christina, ucisă în răscoala din 1907 şi este de menţionat că se realizează un dialog ce se aseamănă izbitor cu poemul Luceafărul al lui Eminescu. Domnişoara Christina îl ameninţă pe Egor că dacă o iubeşte pe Sanda, aceasta nu va trăi mult. El strigă înfricoşat că este moartă şi că ea nu poate iubi, la care ea râde şi-l roagă să n-o judece, spunându-i că este dintr-o altă lumea şi vine doar pentru el. Toate acestea şi multe scene se petrec în vis sau în gândirea de vis a eroului, ca în prozele lui Eminescu.

Strigoiul, locul acestuia sunt simboluri ale altei lumi în poem, dar nu şi în romanul lui Eliade.

Eliade prezintă în roman nişte breşe în structurile realului, simboluri pe care privirea logică nu le desprinde imediat. Rolul acestor semne este de a conferi ambiguitate operei. Evenimentele par a fi adevărate, dar,  în acelaşi timp, şi neadevărate.

Semnele despre care am vorbit mai sunt sunt nişte evenimente, stări, situaţii care creează confuzii, dar şi senzaţia de fantastic: o casă mare cu multe camere nelocuite şi coridoare pustii; un parc mare; dna Moscu are o oboseală ciudată, observată de Egor-personajul raţional; Sanda este schimbată, nu este domnişoara frivolă de la Bucureşti, ci devine rezervată şi parcă s-ar teme de ceva, nu peste mult; apare şi la profesorul Nazarie starea de oboseală asemenea dnei Moscu; puterile dnei Moscu „se duc o dată cu ale soarelui” (element fantastic:  regimul nocturn este pretutindeni favorabil strigoilor, vrăjilor etc.); Simina are preocuparea de a descifra tainele/ ceea ce gândesc celelalte personaje; sentimentul că cineva se apropie de tine şi se pregăteşte să te asculte; zgomotele suspecte de pe coridor; apariţiile şi dispariţiile inexplicabile ale Siminei; etc.

Simina, în timpul mesei, recunoaşte că este vizitată de Domnişoara Christina, la care dna Moscu povesteşte despre moartea acesteia şi despre faptul că a murit în locul ei, ideea din urmă este, deci, cu valoare simbolică – un sacrificiu prin transfer. Apoi, oaspeţii sunt conduşi în camera unde se află tabloul Domnişoarei Christina şi acolo este „un miros de tinereţe oprită în loc”. Comportamentul Siminei este de remarcat, fetiţa în faţa portretului capătă o „paliditate feminină, nefirească pentru obrazul ei de copil…”. Simina ştie foarte multe lucruri ciudate pentru vârsta ei şi apare în locuri predispuse miracolului ca: pivniţa, parcul întunecos. Egor observă reacţiile ei dubioase, de exemplu fetiţa se aruncă în braţele lui, motivând că s-a speriat, deşi îmbrăţişarea nu e deloc inocentă. În aceeaşi noapte, Simina îi povesteşte un basm înspăimântător, spunând că Doica i l-a spus, dar aceasta nu a fost în ziua respectivă la conac, astfel fiind pedepsită în cele din urmă, pentru că spune minciuni. Simina întreţine, de fapt, cultul mătuşii ucise cu mulţi ani în urmă.

Domnişoara Christina, este femeia demonică insaţiabilă, de o sexualitate sălbatică, după spusele ţăranilor, era o domnişoară perversă şi dură. Se spunea că s-ar fi dat cu frenezie ţăranilor de pe moşie şi ar fi fost, în realitate, ucisă de vechilul gelos cu care trăia fără ruşine.

domnisoara-christina-400499l

În vis, Egor simte trupul cald al Domnişoarei Christina şi se gândeşte în acelaşi timp că „nu este vis”. Dimineaţa, mirosul de violete persistă în cameră (parfumul moartei Christina) şi pictorul, observă toţi, are o paliditate elocventă. Paliditate este semnul cel mai vizibil al contactului nocturn cu strigoiul.

Mircea Eliade implică în roman mai multe tipuri de discursuri de la cel al romanului  de groază (revenirea ritualică a strigoiului, retragerea lui, sugerea sângelui, dorinţa de copulaţie cu fiinţele vii) până la retorica erotică de tip romantic (prezenţa Christinei în camera lui Egor, chipul ei melancolic şi discursul elegiac pe care îl are).

Sanda, fiind bolnavă, nu poate lupta pentru a scăpa de vrajă, însă Egor luptă mult cu strigoiul – Domnişoara Christina. Acesta recurge la acţiuni periculoase ca: sparge cu toporul portretul Christinei, străpunge cu o ţepuşă locul din pivniţă în care se ascunde ziua strigoiul şi, în cele din urmă, dă foc conacului pentru a pieri astfel  casa blestemată şi a se risipi vraja malefică… Dar, deşi, a izbutit să scape satul şi conacul de strigoi, a pierdut-o pe Sanda…

În fond, Egor, Nazarie, într-o oarecare măsură dna Moscu, Sanda trăiesc o experienţă insolită, în cele din urmă terifiantă.

Romanul  Domnişoara Christina este admirabil. În concluzie, trebuie de remarcat că nu problema strigoiului este esenţială în roman, ci modul în care se instalează teroarea  şi seducţia în spiritul unor oameni normali şi reacţiile lor în împrejurări insolite.