MĂ DOARE SUFLETUL…

MĂ DOARE SUFLETUL…

Imagine
Mă doare sufletul…
V-ați întrebat, vreodată, ce înseamnă, un cât de mic, ajutor pentru o bătrânică?

Astăzi, rătăcindu-mă pe Bulevardul Ștefan cel Mare am văzut atâtea bunicuțe triste care cer ajutor  de la noi, trecătorii, pentru a supraviețui…Mi s-a umplut inima de durere…

În troleibuzul 28, aștepta un ghem de haine să coboare la strada Armeană, avea un pachet negru mare și greu. Neputința și mînuța dreaptă, care era în ghips, nu-i permitea să coboare…

Peste 60 de oameni în troleibuz, peste 60 de inimi de piatră, peste 120 de ochi de sticlă…și doar un singur omuleț micuț ce se luptă cu greul vieții-bătrânețea.

Oare acei oameni, deși nu știu dacă-i pot numi astfel, nu știu că se vor lupta și ei cu această dură boală a vieții? Oare e atât de greu să dai o mână de ajutor?

Din păcate, nu știu…Capul meu de filolog nu e în stare să organizeze în așa fel literele din alfabet, încât  ele să formeze un cuvânt, ne mai vornind de un enunț…

Mi s-a umplut inima de durere, când am  văzut-o cum se chinuia… și  strigător la cer e că nici un băiat nu s-a oferit s-o ajute…

Ochii mei mari și albaștri, dintr-o dată, s-au făcut mici, negri și gata – gata să lase lacrimi pe obrajii închețați…fără a mai putea spune ceva am luat pachetul și m-am coborât și eu la această stație.

Mergând spre casă, la intersecția  cu str. Tighina am întâlnit un alt ghemușor de haine, dar care de data acesta cerșea…Întinzând mânuța plină de riduri, fără manuși și albă ca halatul medicilor, zicea la toți ce-și ștergeau umărul de ea:

Da-ți-mi o bucățică de pîine…

Sărăcuță… cu ochii plini de durere că copii au ai uitat de ea, au uitat cât de greu i-a crescut, au uitat de nopțile ei nedormite, de durerile ei…au părăsit-o…au lăsat-o de-a nimănui…singurică-n lume…

Doamne, ce poate fi mai dureros decât să vezi că în frigul groaznic de-afară bunicuțele noastre cer de mâncare?

Cotinuîndu-mi  drumul, în față mi se derulau îmaginile triste, ce le văzusem cu sărăcuțile băbuțe,  împletindu-se cu amintirile  legate de bunica mea care am pierdut-o anul acestă…și nu puteam întelege cum e posibil ca cele mai fine mânuți să stea în stradă  și să cerșească…

Acum, o întrebare  mă frământă:  În noi mai există organul sensibil numit inimă…?

Nimic pe-acest pământ nu e mai sfânt,  decât buneii, părinții, sora și fratele…

Să avem grijă de ei, numai e mult timp și-i vom pierde. Abia atunci vom înțelege care este valoarea acestui om în viața noastră, dar mult prea târziu va fi…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s